Sfântul Chiril al Alexandriei despre moartea Domnului pe Cruce

Duc la moarte pe Dătătorul vieții. Și s-a făcut aceasta pentru noi, prin puterea și iconomia dumnezeiască mai presus de minte, pătimirea și sfârșitul Lui risipind într-un mod neașteptat planul iudeilor.

„Și ei au luat pe Iisus și L-au dus ca să fie răstignit. Și ducându-Și crucea, a ieșit la locul ce se cheamă al Căpățânii, care evreiește se zice Golgota, unde L-au răstignit, și împreună cu El pe alți doi, de o parte și de alta, iar în mijloc pe Iisus” (In 19, 16-18)

Duc la moarte pe Dătătorul vieții. Și s-a făcut aceasta pentru noi, prin puterea și iconomia dumnezeiască mai presus de minte, pătimirea și sfârșitul Lui risipind într-un mod neașteptat planul iudeilor. Căci patima lui Hristos s-a prefăcut într-un mijloc de biruire a morții, și moartea Domnului s-a făcut începutul înnoirii omenirii spre nestricăciune și viață nouă. Purtând pe umeri lemnul pe care avea să fie răstignit, înaintează, fiind osândit de mai înainte la moarte și purtând această hotărâre asupra Lui numai pentru noi. Căci a luat asupra Sa osânda ce atârna cu dreptate asupra celor păcătoși, în baza Legii. Pentru că S-a făcut pentru noi blestem, căci „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn,” după cum s-a scris (Gal. 3, 13). Iar blestemați suntem noi toți, care nu voim să împlinim Legea dumnezeiască. Căci în multe păcătuim toți (Iac. 3, 2), firea omenească fiind foarte lunecoasă spre aceasta. Fiindcă a zis Legea dumnezeiască: „Blestemat este oricine nu stăruie întru toate celescrise în cartea Legii, ca să le facă” (Deut. 27, 26). Deci blestemul se referă la noi, și nu la altceva. Căci cei vinovați de călcarea Legii și duși cu repeziciune la lunecarea din ceea ce s-a rânduit se cuvine să fie pedepsiți. Cel ce n-a știut de păcat S-a făcut blestemat pentru noi, ca să ne elibereze pe noi de vechiul blestem. Fiindcă a fost de ajuns să pătimească pentru toți Dumnezeu Cel mai presus de toți, ca, prin moartea trupului Său, să obțină răscumpărarea tuturor.

Deci Hristos nu poartă crucea cuvenită Lui, ci pe cea care atârnă peste noi și pe care eram datori să o purtăm noi, dacă ne gândim la osânda ce ni se da prin Lege. Căci, precum a fost între morți nu pentru Sine, ci pentru noi, ca să Se facă începătorul vieții noastre, desființând în Sine stăpânirea morții (Evr. 2, 14), așa a luat asupra Sa și crucea cuvenită nouă, osândind în Sine pedeapsa provenită din Lege, ca toată fărădelegea să-și astupe gura ei, după cuvântul din Psalmi (Ps. 106, 42), o dată ce Acela care nu avea păcat a fost osândit pentru păcatul tuturor. Iar ceea ce s-a săvârșit în Hristos va folosi foarte mult sufletelor noastre, întrucât ni S-a făcut model de bărbăție. Socotesc că nu vom putea în nici un alt mod să ajungem la bunătățile desăvârșirii și la unirea deplină cu Dumnezeu, dacă nu vom pune iubirea față de El mai presus de cea față de viața pământească și nu vom voi să ne primejduim, cu toată râvna, pentru adevăr, dacă nu se va cere aceasta. Fiindcă zice Domnul nostru Iisus Hristos: „Cel ce nu-și ia cruceași nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 38). Iar a-și lua crucea cred că nu înseamnă nimic altceva decât a se lepăda de lume pentru Dumnezeu și a socoti viața cu trupul ca al doilea bine între cele nădăjduite. Domnul nostru Iisus Hristos nu Se rușinează să poarte crucea și să pătimească din iubire pentru noi. Noi însă, nenorociții, deși avem ca mamă acest pământ nesimțitor și am fost chemați la existență din nimic, nu îndrăznim uneori nici măcar să ne atingem de faptele evlaviei și, dacă ni s-ar întâmpla să pătimim ceva pentru Hristos, am socoti aceasta o rușine de nesuportat – și ne-am feri de batjocura celor obișnuiți să râdă de noi – că săvârșim un lucru pierzător lepădând ceea ce place Dumnezeului tuturor pentru puțina și trecătoarea iubire de slavă, bolind de mândrie, care este maica tuturor relelor și căzând, de aceea, în păcatele ce vin din ea.

Cugetăm și lucrăm ca niște slugi care se cred mai presus de Stăpânul și ca niște ucenici, mai presus de învățători. E o slăbiciune cumplită, care pune mintea la picioare, coborând-o de la cinstea ce i se cuvine.

Să amintim cum dumnezeiescul Petru a socotit de nesuportat prezicerea patimilor de pe cruce, făcută de către Domnul nostru Iisus Hristos, căci a spus: „Iată nesuim la Ierusalim și se vor împlini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului,căci va fi dat păgânilor… și, după ce Îl vor biciui, Îl vor ucide și-L vor omorî” (Lc. 18, 31-32). Iar ucenicul neînțelegând încă taina, ca unul ce era iubitor al Învățătorului, mișcat de evlavie, a zis: „Ai milă de Tine, Doamne, să nu Ți se întâmple Ție aceasta.” Și ce răspunde la aceasta Hristos? „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mt. 16, 23). Din acestea putem culege mult folos, căci vom ști, atunci când vom fi chemați în slujba lui Hristos, că trebuie să ne arătăm bărbăția cea după Dumnezeu și să pătimim luptele pentru virtute; dar și, dacă cei ce ne cinstesc și ne iubesc mult ne împiedică să facem ceva pentru dobândirea virtuții, ferindu-ne, chipurile, de lipsa de slavă între oameni, să nu primim nicidecum îndemnul lor. Căci nu se deosebesc în nici un fel de Satana, căruia îi este plăcut și obișnuit să ne îndemne la fapte de sminteală, sau să ne atragă în rătăciri și în vorbe moleșitoare, spre a împiedica pe cel ce vrea să stăruie în cugetarea iubitoare de Dumnezeu, reținându-l de la săvârșirea a ceea ce-i este de folos. Și mie mi se pare că ceva de felul acesta voiește să arate Hristos când zice: „dacă ochiul tău cel drept tesmintește, scoate-l și aruncă-l de la tine” (Mt. 5, 29). Căci ceea ce ne păgubește nu mai este al nostru, chiar dacă prin legea iubirii ne atrage într-o unitate, chiar dacă firea îl face să pară că e al nostru.

Iar cei doi tâlhari au fost răstigniți împreună cu Hristos, viclenia iudeilor uneltind și aceasta. Căci osândesc pe cei nedrepți împreună cu Cel drept, ca să arate, și prin aceasta, cât mai necinstită moartea Mântuitorului. Acești osândiți la răstignire împreună cu Mântuitorul sunt un simbol al celor două popoare, adică Israel și neamurile, un semn că și ele vor scăpa de stricăciune împreună cu El. Pentru ce sunt aceia chipul celor două popoare? Pe iudei Legea îi arăta osândiți, căci erau vinovați de călcarea ei. Pe păgâni îi arată astfel rătăcirea, căci „s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 25).

Dar și în alt mod cei răstigniți împreună cu Hristos sunt alipiți Lui, căci, suportând moartea pentru vechea abatere, sunt schimbați spre viață nouă și evanghelică. De fapt, Pavel a spus că cei ce sunt ai lui Hristos „și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele” (Gal. 5, 24), și iarăși vorbește despre sine, ca despre toți: „căci eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 19-20). Iar altora le scrie: „Dacă deci ați murit lumii, pentru ce sunteți ca cei ce viețuiesc în lume” (Col. 2, 20)? Căci moartea vechii viețuiri lumești ne aduce viața în Hristos. Deci răstignirea celor doi tâlhari împreună cu Hristos înseamnă pentru noi înfățișarea celor două popoare care vor muri împreună cu Mântuitorul Hristos, prin lepădarea plăcerilor lumești și refuzul viețuirii trupești, alegând să trăiască împreună cu Stăpânul lor, ca unii ce, trăind Lui, își predau Lui viața lor. Nu se opune întru nimic acestui simbol faptul că cei spânzurați împreună sunt răufăcători. Căci înainte de credința în Hristos eram, prin fire, fii ai mâniei și toți osândiți la moarte, precum am spus la început.

(Extras din Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, Editura Sf. Lacu, 1999) – Preluat de pe doxologia.ro.

Comentarii Facebook


Știri recente