Sfântul Apostol Iacov despre Taina vindecării: „Rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav…”

Pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov (5:14-16) este cel mai cuprinzător din întreg Noul Testament cu privire la Taina Sfântului Maslu. Practic toate referirile ulterioare efectuate de Sfinții Părinți cu privire la Taina Maslului încep cu acest pasaj din Epistola Sfântului Iacov.

În trei versete sunt descrise aspectele principale ale actului liturgic și ale scopurilor pe care acesta le îndeplinește. Un alt element important este constituit de legătura interioară pe care Sfântul Apostol Iacov o face între Taina Maslului și Taina Pocăinței.

Taina Maslului se adresează doar persoanelor bolnave?

Pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov sună astfel: ‘Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului’ (Iacov, 5:14-16). Sfântul Apostol Iacov pune o întrebare-cheie la începutul acestui pasaj: ‘Este cineva bolnav între voi?’ Este clar că Taina Maslului este considerată ca adresându-se în principal persoanelor bolnave, cărora le poate oferi o mângâiere sau o ușurare a suferinței. Cu toate acestea, în cursul istoriei liturgice, o altă opinie a început să se contureze, cel puțin în Răsăritul creștin, și anume aceea că Maslul nu se adresează doar persoanelor bolnave, ci poate fi administrat și persoanelor sănătoase. Această opinie însă rămâne una discutabilă încă din punctul de vedere al teologilor ortodocși. Cheia în această direcție este reprezentată de scopul ‘secundar’ al Tainei, care constă în iertarea păcatelor. Această iertare a păcatelor, însă, nu reprezintă o înlocuire a Tainei Spovedaniei. Maslul ne iartă păcatele de care nu ne mai amintim și slăbește puterea pe care patimile au dobândit-o asupra noastră din cauza repetării constante a anumitor acte păcătoase. Teologii s-au întrebat pe bună dreptate dacă Taina Maslului poate fi administrată persoanelor sănătoase. Din punctul nostru de vedere, Taina Maslului poate fi administrată și unei persoane sănătoase fizic, deoarece scopul Maslului nu este doar acela de a vindeca boli. Cu toate acestea, nu trebuie să cădem în extrema de a considera că nu mai este necesar să ne spovedim dacă participăm la Maslu. Taina Pocăinței nu este înlocuită de Taina Maslului.

Chemarea preoților Bisericii

Primul element pe care Sfântul Apostol Iacov îl amintește ca fiind esențial pentru vindecarea persoanei bolnave constă în chemarea preoților Bisericii. Acest plural exprimat aici a provocat multe discuții aprinse cu privire la numărul preoților. Așa s-a ajuns la concluzia oarecum forțată a numărului de șapte preoți care trebuie să fie prezenți pentru săvârșirea Tainei. Maslul a devenit unica Taină pe care preoții ortodocși nu o pot celebra singuri decât în situații de urgență. Însă considerăm că Sfântul Apostol Iacov nu a intenționat să transforme săvârșirea Tainei într-un element dificil. El a dorit să sublinieze faptul că, fără prezența ierarhiei bisericești, vindecarea bolnavului nu se poate produce. De asemenea, acest plural semnifică plenitudinea comuniunii cu Biserica. Un al treilea motiv constă în dorința Apostolului de a evita căderea în mândrie a preotului. Să ne gândim un moment la faptul că un preot ar efectua singur Taina Maslului și s-ar produce nenumărate vindecări. Există posibilitatea ca, la un moment dat, gândul că a produs singur aceste vindecări doar prin puterea lui să îl cucerească. Efectul ar fi, desigur, dezastruos. Vindecarea bolnavului este oferită numai de Hristos, dar, atunci când două sau trei persoane se roagă pentru tine, posibilitatea ca ele să creadă că te-au vindecat doar prin propriile puteri este ceva mai redusă. Superstițiile din perioada respectivă și credința în diverse leacuri magice sunt înlocuite de rugăciunea ierarhiei Bisericii. Însă, pentru a evita anumite practici neconforme cu credința Bisericii, Apostolul Iacov a recomandat de asemenea să fie prezenți mai mulți preoți la căpătâiul unei persoane bolnave. În ce măsură acest aspect mai trebuie păstrat astăzi, reprezintă, de asemenea, o chestiune care merită discutată mai pe larg. Faptul că vindecarea bolnavului se petrece nu prin forța magică a unei persoane, ci prin mila lui Hristos, este subliniat în continuarea pasajului din Epistola Sfântului Iacov. El cere ca preoții să se roage pentru persoana bolnavă și să o ungă cu untdelemn ‘în numele Domnului’. Se cere astfel o pecetluire a persoanei bolnave prin ungerea cu untdelemn și se cere ca preoții să se roage fervent, dar, de la bun început, se conștientizează că vindecarea nu depinde nici de ungere, nici de rugăciune, ci doar de voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, pasajul continuă într-un mod un pic ambiguu, afirmând că ‘rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav’. În ce constă această rugăciune a credinței? În mod clar, rugăciunea bolnavului se unește cu cea a preoților și a comunității creștine, dar ea trebuie dublată de credință. Ne aducem aminte de acel cuvânt surprinzător al Mântuitorului: ‘Credința ta te-a mântuit’. Termenul de mântuire specificat aici conține o referință dublă. Pe de o parte, persoana bolnavă dobândește vindecarea integrală a trupului și a sufletului, iar pe de altă parte, reprimește astfel posibilitatea de a intra în Împărăția cerurilor. Acest aspect poate fi observat din continuarea pasajului: ‘Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui’. Este extrem de important faptul că Apostolul Iacov pune în evidență în primul rând vindecarea trupească. Vom observa cu alte ocazii cum în Apusul creștin acest aspect a ajuns să fie trecut cu vederea atât de mult, încât Maslul a devenit o simplă ungere a persoanelor aflate pe patul de moarte, de unde și denumirea de ‘extrema unctio’, înlocuită doar relativ recent în Biserica Romano-Catolică.

Doar rugăciunea preoților ne poate ajuta când suferim?

Pentru a sublinia rolul comunității în cadrul Maslului, Apostolul Iacov afirmă: ‘Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului’. Această mărturisire a păcatelor față de un alt creștin s-a păstrat într-o formă ușor diferită în monahism până astăzi, însă nu trebuie să ne grăbim să o considerăm identică cu Taina Spovedaniei, așa cum o avem în practica liturgică actuală. Ea ar trebui identificată mai degrabă cu acele discuții duhovnicești profunde, cu acele descoperiri ale gândurilor care ne asaltează, dar care nu ne-au împins spre păcat. Aceasta a fost practicată începând cu pustia Egiptului și până în prezent în monahism. În ce măsură ea poate fi păstrată de laici este aproape imposibil de spus. Cert este că există monahi îmbunătățiți care, deși nu sunt hirotoniți, pot oferi anumite sfaturi spirituale, însă nu trebuie să confundăm această acțiune cu Taina Pocăinței. Ceea ce pot face însă și laicii și monahii este să se roage pentru cei bolnavi. Știm că atunci când ne rugăm cu credință putem dobândi ceea ce cerem. Știm și că uneori trebuie să stăruim înainte de a primi un anumit dar sau îndeplinirea unei anumite cereri. Acesta este rolul comunității în cadrul Tainei Maslului: să înconjoare cu toată dragostea persoanele bolnave și să se roage pentru ele. Orice rugăciune efectuată pentru cineva întărește legătura dintre noi și persoana respectivă. Așadar, aceasta este misiunea pe care o putem îndeplini atunci când nu putem ajunge la persoanele bolnave pentru a le vizita și a discuta cu ele: rugăciunea stăruitoare. Prin cuvântul rugăciunii noastre putem depăși granițele spațiului și timpului și putem îmbrățișa suferinzii pe care nimeni nu îi îngrijește… (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 8 februarie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente