Sfântul Antonie cel Mare, un reper pentru viața duhovnicească

Să asculți de porunca lui Dumnezeu, în viziunea Sfântului Antonie cel Mare, exprimată în viața sa, înseamnă să o pui în practică în mod firesc, atât ca pe o chemare, cât și ca pe un cuvânt de ultimă autoritate. Nu este permis să faci comentarii asupra ei și nu trebuie să o privești prin prisma promisiunii pe care o cuprinde, nici să o păzești pentru recompensa câștigată prin observarea ei; trebuie să o primești ca pe un imperativ divin, demn de a fi urmat cu iubire și credincioșie, și care poartă în el însuși forța și sprijinul care vor ajuta la împlinirea lui; este Duhul Sfânt, într-adevăr, care împinge în mod tainic pe om să iubească și să se supună poruncii divine.

Ținta ascultării de porunca divină nu trebuie să se restrângă la recompensa care este promisă împreună de ea, ci prin zel aprins și râvnă bucuroasă cu care Duhul Sfânt umple inima lui, omul trebuie să tindă a nu mai avea alt scop decât acela de a se conforma voinței Domnului și de a împlini porunca Sa prin iubire pentru El. Iată desăvârșirea ascezei!

Cu Dumnezeu nu faci negoț

Când Sfântul Antonie ascultă de porunca Domnului, care-i spune: ‘Mergi și vinde tot ce ai și dă-le săracilor, apoi vino și urmează-Mi Mie. Și vei avea comoară în ceruri’ (Mc. 10, 21), el nu viza dobândirea unei comori în ceruri, ca răsplată pentru renunțarea la bunurile sale, ci este evident că unicul său scop era plăcerea de a asculta de Dumnezeu și de a deveni păzitorul bucuros și credincios al poruncii Sale. Antonie nu a căutat niciodată propriul său interes în practicarea ascezei. Simpla ascultare de poruncă a fost întotdeauna singurul lui dor. Căci, dacă părăsirea bunurilor sale ar fi avut ca țintă pentru el dobândirea unei bogății cerești, i-ar fi fost suficient să renunțe la averile sale și să împartă cea mai mare parte din ele. Dar a doua zi, când ar fi auzit o altă poruncă a Domnului: ‘Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine’, deși nu ar fi avut inclusă de această dată vreo promisiune, noi l-am fi văzut ridicându-se imediat, ca și prima oară, distribuind ceea ce păstrase și consacrându-se în întregime ascezei, cum povestește Sfântul Atanasie cel Mare în ‘Viața Sfântului Antonie’.

Cu alte cuvinte, Sfântul Antonie și-a consacrat viața sa, încă de la început, ascultării poruncilor Domnului și practicării fiecăreia din ele, căci el nu urmărea decât împlinirea unei alte porunci a Mântuitorului. Dacă stăruia în rugăciune, era pentru dobândirea curăției inimii, și aceasta pentru a face rugăciunea sa mai puternică și bineplăcută lui Dumnezeu; la fel, dacă se smerea, era ca să primească ajutorul Duhului Sfânt, care-l întărea în umilința sufletului. Astfel, poruncile divine erau în același timp și scop, dar și cauză a ascezei sale. Virtuțile evanghelice erau ocupația continuă a inimii sale și umpleau viața lui. Cuviosul Antonie nu înceta să ceară putere de la Dumnezeu și ajutorul Duhului Sfânt pentru a obține victoria asupra celui rău. ‘Începând să mergem pe drumul virtuții, să continuăm cu curaj ca să ajungem la ținta pe care ne-am propus-o’, se adresa marele eremit egiptean ucenicilor săi.

‘Vă cer să vă descotorosiți de voința voastră trupească și să urmați pacea în orice lucru, pentru ca, grație ajutorului Duhului Sfânt, puterile cerești să locuiască în voi, și astfel ele să vă ajute să împliniți voința Lui’.

Evaluarea reușitelor duhovnicești, o capcană a demonilor

Scop și cauză în același timp, porunca divină îndemna pe Sfântul Antonie să progreseze în nevoințele sale: post, rugăciune continuă, privegheri neîncetate, curăție și paza inimii, milă, blândețe, jertfirea de sine. Viața sa devine o evanghelie vie, care răspândește lumină, căci în toate el nu se abătea deloc de la scopul pe care și-l propusese: paza poruncilor Domnului. Niciodată nu se preocupa de răsplata promisă celor credincioși cuvântului dumnezeiesc; nu acesta era ținta lui. Când demonii lăudau nevoința sa pentru a-l amăgi prin gândul la slava pe care o va câștiga, el îi mustra, căci, pentru el, evaluarea propriilor sale reușite duhovnicești însemna ieșirea din limitele ascultării de porunca lui Dumnezeu.

‘Dacă ei (demonii) laudă nevoința voastră și vă spun că sunteți fericiți, nu-i ascultați, nu-i băgați în seamă… De câte ori nu m-au socotit sfânt și preafericit, dar eu i-am dat blestemului în numele Domnului!’

Sfântul Antonie nu se îndoia că Duhul Sfânt împlinea în el această chemare, ca ea să devină un exemplu de credincioșie față de Evanghelie și un model pentru viața monastică din lumea întreagă.

Această atitudine practică față de poruncile lui Hristos constituie expresia autenticei spiritualități ascetice, care nu este opera Sfântului Antonie, ci a Duhului Sfânt. Ea explică forța, puterea care au reprezentat sprijinul de fiecare zi din viața cuviosului și rămâne pentru noi exemplul concret al veritabilei asceze creștine, cu fundamentul în ascultarea de manieră personală a Domnului Iisus Hristos.

Nu trebuie să ne trudim decât pentru a plăcea lui Dumnezeu

Cel care se mulțumește cu ascultarea poruncii fără a privi înapoi, fără a căuta recompensa, arată că nevoința sa este inspirată direct de Dumnezeu și exprimă justețea cauzei care împinge inima sa să urmeze Domnului doar pentru iubirea față de El și din ascultarea cuvântului său și deloc pentru obținerea de daruri duhovnicești particulare, pentru ajungerea la o treaptă de desăvârșire mai înaltă.

Sfântul Antonie atrăgea atenția ucenicilor săi asupra gratuității ascultării poruncilor: ‘Nu trebuie să ne trudim și să luptăm pentru a prevedea viitorul sau a dobândi alt dar, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu printr-o viață bună. Nu trebuie să ne rugăm pentru a avea viziuni, nici să dorim aceasta ca o răsplată a nevoinței, ci ca Domnul să vină în ajutorul nostru’.

Cât privește pe cel care ia ca temei și scop al eforturilor sale recompensa promisă prin păzirea poruncii, el trece fără îndoială pe lângă Hristos și se pierde, departe de adevărata ascultare, căci în locul iubirii lui Hristos, râvna sa, îndreptată asupra sa, nu are altă rațiune de a fi decât de a ajunge la ceea ce dorește; în loc de a tinde spre ascultarea necondiționată față de Domnul, împlinirea poruncii este în întregime orientată spre bunurile pe care omul dorește să le obțină.

Acest fapt este evident în exemplul poruncii smereniei: ‘Oricine se va smeri pe sine, se va înălța'(Lc. 18, 14). Cel care se smerește pentru a fi înălțat nu va putea în fapt niciodată să se smerească în realitate. Căci din start el este lipsit de orice smerenie, fiindcă este motivat de gândul înălțării sale. În zadar va pune în lucrare poruncile divine prin nevoințele cele mai dure, duse chiar până la moarte, atâta timp cât va păstra în ochi răsplata (înălțarea lui) ca scop al ascezei. El nu va asculta de Dumnezeu, nici nu va trăi cuvântul Lui, ci va fi condus de patimile propriei inimi și va urma voinței sale.

Sfântul Isaac de Ninive spune referitor la acest lucru: ‘Pe cel care se smerește pentru a fi slăvit de oameni, Dumnezeu îl descoperă’. Omul care se smerește nu pune în evidență propria sa smerenie, ci pe Dumnezeu, care îi descoperă pe cei smeriți. Omul nu poate așadar să dobândească răsplata divină ca urmare doar a eforturilor sale.

Pentru ca nevoințele noastre să fie bineplăcute lui Dumnezeu ele trebuie să fie oferite numai în vederea ascultării față de El, fără grija pentru răsplată și fără cererea în schimb a vreunui dar duhovnicesc special. Când ascultăm de Hristos și Îl urmăm, singura rațiunea interioară trebuie să fie aceea de a împlini cuvântul Domnului gratuit, din dragoste pentru El! (Traducere și adaptare de Augustin Păunoiu din ‘Saint Antoine, ascète selon l’Évangile’, Père Matta El-Maskîne.) (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 17 ianuarie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente