Sfânta Cruce, semnul iubirii dumnezeiești mai tari decât moartea – interviu cu arhid. prof. dr. Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate ortodoxă din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă ‘Andrei Șaguna’ din Sibiu

Anul acesta, binecredincioșii români au bucuria de a se închina și de a săruta un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus la București de la Constantinopol prin inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Sfânta Cruce este semnul nostru, al creștinilor, existențial și fundamental, care ne aduce aminte de iubirea dăruitoare și jertfelnică a Mântuitorului și de Sfânta Sa Înviere. Despre semnul Sfintei Cruci, despre semnificația acestuia, despre asumarea ei și despre folosul ei mântuitor a vorbit pentru ziarul „Lumina de Duminică” arhid. prof. dr. Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate ortodoxă din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă ‘Andrei Șaguna’ din Sibiu.

Părinte profesor, ce reprezintă pentru creștini semnul Sfintei Cruci?

Creștinii pot afirma fără nici o ezitare, fără nici o urmă de șovăire că nu există semn mai important în viața lor decât semnul Sfintei Cruci. Sfânta Cruce este într-un fel atotcuprinzătoare: ne întâlnim cu Sfânta Cruce la creație, ne întâlnim la mijlocul ei – mântuirea prin Iisus Hristos și ne întâlnim și la sfârșitul istoriei, ca o cheie de deschidere a Împărăției veșnice a lui Dumnezeu. Așadar, Crucea este într-un fel cheia vieții creștine, cheia existenței întregii lumii, a întregului cosmos, a istoriei, a omului. Crucea este semnul nostru existențial și fundamental. De altfel, acest semn îl vedem reprezentat și în iconografie, de pildă, în acea faimoasă scenă a Judecății de Apoi de la Voroneț, unde Sfântul Petru deschide Poarta Raiului, poartă pe care este pictată crucea. Totul se deschide și se închide așadar prin Cruce. Semnul Sfintei Cruci are o dimensiune suprapământească, cerească, dar în același timp ea este și un semn concret, văzut, are forma vizibilă a unui semn la care ne închinăm, pe care îl venerăm tocmai pentru că este altarul de jertfă al Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, Crucea în sensul ei concret de lemn al jertfei, al suferinței și al mântuirii este într-un fel cea mai apropiată de sufletele și viața creștinilor. Pentru că, prin intermediul Sfintei Cruci în aspectul ei soteriologic, creștinii au descoperit și au și accesul la celelalte semnificații ale Crucii. Crucea în sensul cosmologic, prezentă în dimensiunile cosmosului, sau crucea în organizarea ființei umane, omul fiind o ființă cruciformă. Spune atât de frumos Sfântul Efrem Sirul că pasărea când vrea să zboare își deschide aripile în semnul crucii, că un pom când vrea să înflorească, să crească are forma crucii, deci tot ce apare structurat în cosmos, în univers are imprimat semnul crucii. Noi am ajuns să cunoaștem taina aceasta a crucii imprimată în tot ce ne înconjoară, în primul rând pentru că am înțeles paradoxul acesta fundamental care stă în descoperirea puterii lui Dumnezeu în jertfa Sfintei Cruci în care am înțeles că taina umilinței a sângelui și a sacrificiului lui Iisus Hristos pe cruce reprezintă începutul și garanția învierii noastre. Noi plecând dinspre cruce în sens mântuitor manifestat pe Golgota pe un lemn sfânt, pe care creștinii l-au cinstit și venerat încă din secolul al IV-lea, din timpul Împăraților Constantin și Elena, de atunci încoace, plecând de la acest semn, al vieții câștigate prin moarte, creștinii au început a cunoaște taina Sfintei Cruci imprimată în întreaga ordine și structură a existenței. Lucrul acesta, noi, creștinii ortodocși, îl simțim în cultul ortodox care celebrează toate aceste multiple dimensiuni ale crucii. Să nu luăm crucea doar într-un sens cosmogonic sau cosmologic, cum de altfel poate o întâlnim în ezoterisme sau în alte speculații, ci să o înțelegem în concretizarea ei mântuitoare în primul rând și atunci întâlnirea oricărui creștin cu lemnul Sfintei Cruci este inevitabilă și mântuitoare și salvatoare.

Crucea ne învață să trăim suferința cu bucurie

Ce înseamnă asumarea sau luarea, purtarea crucii de fiecare dintre noi?

În tradiție și în tradiția populară, în limbajul comun a pătruns cuvântul acela evanghelic spus de Mântuitorul: ‘Cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!’, iar acest cuvânt evanghelic a devenit extrem de comun la nivelul limbii și înțelegerii populare. Cuvântul cruce a devenit sinonim cu suferință, fiecare are crucea lui sau își are partea lui de suferință, dar suferința care este luată ca o cruce, atunci suferința câștigă un sens izbăvitor. Pentru că suferința îl și poate distruge pe om, îl poate face să își piardă credința, speranța și nădejdea, să cadă în disperare, să meargă până la sinucidere, dar atunci când suferința este înțeleasă ca o cruce în spatele crucii se află întotdeauna lumina învierii și a vieții care se câștigă prin suferință și prin acceptarea dăruirii de sine. Atunci, înțelegerea suferinței ca o cruce poate să transfigureze, să dea un sens și un rost acestor nenumărate suferinți de care este plină existența umană. Existența umană nu este făcută numai din bucurii, există și dureri, nu este făcută numai din plăceri, există și multă suferință în viață și atunci crucea ne arată felul în care ne putem raporta la suferință fără ca suferința să ne distrugă și să ne anuleze într-un sens desăvârșit și, dimpotrivă, ne ajută să ne ridicăm, crucea este și un semn vertical care ne arată că suferința nu ne anulează și ne înnobilează, ne ridică și ne transfigurează. Sfinții Părinți ne spun întotdeauna că omul are două variante: sau își asumă necazurile și suferințele de bunăvoie, sau, dacă nu le asumă de bunăvoie, le asumă de nevoie. De pildă, spun Părinții că monahii iau asupra lor crucea și suferințele de bunăvoie și se mântuiesc prin asumarea lor de bunăvoie, dar spun că și cei din lume care nu le-ar dori se mântuiesc prin răbdare, suportându-le cu îngăduință, cu credință și nădejde, cu demnitate necazurile. Nimeni nu scapă în ultimă instanță de suferință, importantă este atitudinea lăuntrică prin care ea este asumată.

Crucea – imaginea puterii distrugătoare a păcatului, topită în fața iubirii mai mari decât moartea

Paradoxul crucii constă în faptul că la picioarele ei s-au întâlnit răutatea oamenilor, ura și păcatul lor cu dragostea și puterea lui Dumnezeu.

Da, e spus foarte frumos și bine. Tocmai acesta este semnul de contradicție, paradoxul pe care îl are sfânta cruce, pentru că în ea, crucea Mântuitorului sau crucea martirilor, a celor care au mărturisit dreapta credință se văd simultan aceste două dimensiuni: vedem pe de o parte răutatea, cruzimea și ticăloșia oamenilor căzuți în păcat și care își etalează violența și setea de răzbunare și de invidie în chinuirea semenilor lor. Crucea reprezintă din acest sens o exacerbare și o etalare a răutății și a răutății oamenilor. Era semnul unui supliciu cumplit, dar în același timp pe cruce vedem că Fiul lui Dumnezeu convertește această ură și această violență într-un gest de iubire și de îmbrățișare dumnezeiască. Așa cum spun de altfel și cântările bisericești, nu soldații romani au fost cei care i-au întins Mântuitorului mâinile pe cruce, ci Mântuitorul Însuși își deschide brațele într-un semn de ultimă îmbrățișare, de iubire dusă până la moarte din dragoste față de Dumnezeu Tatăl și apoi din dragoste față de toți oamenii – fiii Lui. Deci, Crucea este imaginea simultană, suprapusă într-un fel, a păcatului omenesc, este o etalare a puterii distrugătoare a păcatului, dar care se topește în fața iubirii mai mari decât moartea, cum spune Cântarea cântărilor, care a fost iubirea lui Dumnezeu Tatăl manifestată în Iisus Hristos față de noi toți. Această îmbrățișare a Mântuitorului pe cruce e mai mare decât cruzimea și ticăloșia oamenilor. Așa se face că noi, creștinii, nu ne închinăm la un semn al răutății noastre, într-un fel ea ne aduce aminte continuu că noi suntem cei care L-am respins pe Mântuitorul, și ori de câte ori greșim Îl condamnăm pe Mântuitorul la moarte, dar că răutatea și păcatul nostru sunt tot timpul mult mai mici și înghițite de iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Așadar, noi ne închinăm semnului Sfintei Cruci ca având acea putere, acea iubire de a ierta, de a vindeca, de a tămădui orice fel de păcat, inclusiv păcatul crimei.

Prin Cruce învingem frica de moarte

Într-una din stihirile de la Laude ale Utreniei se spune: ‘Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat nouă; că se îngrozește și se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei…’ De ce se tem diavolii de cruce?

Troparul ne aduce aminte de semnul crucii ca fiind un semn de trimf al lui Dumnezeu care se face asupra păcatului și asupra demonilor. Jertfa lui Iisus Hristos, iubirea Lui față de noi manifestată în cruce reprezintă uzurparea demonilor asupra lumii. Ei se văd neputincioși în fața lui Iisus Hristos pe care au încercat să Îl ispitească imediat după Botez, după cele patruzeci de zile de post, ispitindu-l cu plăcerile lumești, dar fără izbândă, iar apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că cel rău se apropie din nou de Mântuitorul după perioada celor trei ani de activitate și, încercând să Îl ispitească prin frică, prin ispitele durerii, ale suferinței, văzând că Mântuitorul e mai tare decât durerea, nu Îl blestemă pe Dumnezeu Tatăl, nu îi blestemă pe cei care îl execută cum făcea unul dintre criminalii răstigniți, ci își manifestă iubirea față de toți aceia care I-au făcut rău. Crucea reprezintă așadar acea deposedare a puterii celui rău care vede că nici prin frică nu reușește să-L abată pe Hristos de iubirea față Dumnezeu și față de oameni. În acest sens, crucea reprezintă dezarmarea ultimă a diavolilor, a dispărut ultimul resort al lor, așa cum spune și Epistola către Evrei și un Apostol de la Maslu ‘că frica morții îi ținea în robie toată viața’, astfel că Mântuitorul pe cruce învinge tocmai frica asta de moarte care este ultimul resort prin care diavolul reușește să țină în ghearele lui o întreagă umanitate. De aceea, Mântuitorul e mai presus de moarte, este biruitorul morții, al iadului, dar și al stăpânitorului acestuia care este diavolul.

Dăruirea naște viață și viață fără sfârșit

De ce în Ortodoxie Crucea este nedespărțită de Înviere?

Cultul nostru mărturisește această legătură dintre Cruce și Înviere. De pildă, la fiecare Utrenie duminicală, după ce se citește Evanghelia Învierii și este scoasă în mijlocul credincioșilor spre închinare se cântă acel minunat imn ‘Crucii Tale ne închinăm Hristoase și sfânta Ta Înviere o lăudăm și o mărim’. Aceasta arată că tradiția ortodoxă a fost de la început fermă în asocierea celor două dimensiuni: că nu există, pentru Hristos și pentru cei care cred, cruce fără înviere, că nu există suferință fără fericire sau că nu există moarte fără viață. Deci crucea exprimă acest paradox și vrea într-un fel să ni-l comunice nouă tuturor, ea reprezintă răsturnarea ispitirii adamice. Adam a crezut că poate să trăiască fără Dumnezeu și în loc de viață a câștigat cunoștința binelui și a răului și moartea. Mântuitorul nu caută moartea cu orice preț, moare, dar moartea și suferința Lui nasc viața. Creștinismul reprezintă întâlnirea cu sacrificiul, cu dăruirea care naște viață și viață fără sfârșit și deschide Împărăția luminii celei neînserate. Crucea este cheia Împărăției. Este destul să ne uităm, nu numai la această cântare de la Utrenie, dar și la toate cântările Octoihului, de la Vecernia de sâmbătă seara, stihirile sunt ale Crucii și Învierii sau la Utrenie canoanele sunt ale Crucii și Învierii. Imnografia încă din secolele al VII-lea și al VIII-lea când s-au fixat aceste minunate cântări arată că tradiția ortodoxă era foarte conștientă de solidaritatea acestor două: că nu există Cruce fără Înviere, dar nici Înviere fără Cruce. Aceasta explică într-un fel și caracterul spiritualității ortodoxe, care este în același timp o spiritualitate ascetică, a acceptării suferinței, dar și o spiritualitate a bucuriei, a încrederii în biruința lui Dumnezeu, a vieții asupra morții. Teologia ortodoxă prin părintele Dumitru Stăniloae și apoi prin ucenicul său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încearcă să îl aducă și să îl pună aproape de inimile și mințile teologilor, ale preoților și ale credincioșilor. Este acel lucru pe care, așa cum spunea Preafericitul Părinte, îl mărturisim în Săptămâna Luminată, și îl mărturisim și vizual, îl mărturisește Biserica atunci când episcopul sau preotul iese la cădire sau la binecuvântarea finală ținând în mână alături de cruce și lumina Învierii. Nu există cruce fără lumină și nici lumină fără cruce, pentru că lumina lui Hristos tâșnește din cruce, sunt razele care ies din iubirea jertfitoare a Mântuitorului Hristos.

Crucea este atotprezentă în istoria poporului român

Există un specific al trăirii crucii în neamul nostru?

Este limpede că pentru creștinii români, pentru noi ca popor format încă din etnogeneza lui sub semnul evanghelic, de origine apostolică, andreiană, un popor care a știut să se sacrifice pentru credință, luptând pentru credința ortodoxă vreme de secole de-a rândul, crucea a avut o mare importanță, și-au asumat semnul crucii până la capăt. Semnul crucii este prezent în arta populară românească, românii ortodocși au vrut să vadă crucea la intersecția drumurilor, să sfințească cu el natura, ogorul, câmpul, propriul lor trup prin purtarea la gâtul lor a crucii primite la Botez, sculptată în lemn în tot ce îi înconjoară. Pe lângă toate acestea, creștinii români au dorit să trăiască crucea și în sens martiric, luptând și murind efectiv cu zecile și cu sutele de mii în luptă pentru apărarea crucii. Românii nu au fost un popor cruciat, nu au organizat expediții așa cum au organizat cavalerii occidentali pentru eliberarea Ierusalimului și a locurilor, dar au știut să apere Sfânta Cruce poate cu mult mai multă suferință, mai multe dureri și jertfe în cursul istoriei lor. Practic, toată istoria României de aproape 2.000 de ani se confundă cu apărarea Sfintei Cruci, dar este și o istorie făcută din suferințe, o istorie care s-a desfășurat sub semnul crucii, să ne gândim la Sfinții Brâncoveni sau la Sfântul Ștefan cel Mare, care au știut să marcheze teritoriul românesc cu cruci care se află pe biserici și mănăstiri. Deci poporul român este un popor creștin și un popor al crucii. Crucea este atotprezentă în istoria poporului român, a artei, a culturii românești și a fost așa cel puțin până la apariția comunismului. Să sperăm că și acum, în această perioadă, crucea își va păstra sensul ei de reper spiritual și duhovnicesc pentru existența credincioșilor în general, dar și a poporului român care s-a definit tocmai prin asumarea crucii până la capăt, de la țăran până la oștean, și de la monah și preot până la omul de rând, și după suferințe românii au avut parte și de bucurii, de învieri.

Mai sunt acum și câteva țări care mai au crucea pe steag, pe stindarduri, dar în imn cred că suntem singurii care iată păstrează în acest minunat imn al lui Andrei Mureșanu ‘preoți cu crucea-n frunte!’. De altfel, ne putem și întreba, fără credința în puterea Sfintei Cruci transfiguratoare și mântuitoare cum ar fi acceptat zeci de mii de soldați și de țărani să moară pentru credință fără să clipească. Trebuie să recunoaștem că forța crucii se manifestă mai ales în încercări, mai puțin în perioadele de prosperitate care creează iluzia unei satisfaceri sau a unei bunăstări, care de obicei disociază bucuria de suferință. Atunci când creștinii sunt încercați de necazuri, de suferințe, de boli își aduc aminte de puterea Sfintei Cruci și uită acum în această perioadă că de fapt adevărata viață nu vine din prosperitatea mall-urilor sau a consumului, ci țâșnește din puterea dăruirii, nu din puterea consumului, ci din puterea dăruirii.

Anul acesta, prin bunăvoința și inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, credincioșii români au ocazia și bucuria de a se închina Sfintei Cruci. Cum vedeți această binecuvântare asupra noastră și care este folosul în drumul nostru spre mântuire a Sfintei Cruci?

Este un gest extraordinar acesta pe care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împreună cu Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu îl fac acum, în acest an aniversar al Autocefaliei bisericești, aducând un fragment din lemnul Sfintei Cruci în mijlocul poporului român pentru a ne aduce aminte că Biserica noastră, poporul român a fost un popor plămădit, organizat și structurat în jurul creștinismului, în mijlocul căruia se află taina Sfintei Cruci și a Învierii Domnului. Este un privilegiu așadar să fim aproape de acest lemn sfânt pe care iată ierarhi de frunte ai Bisericii noastre ni-l pun spre închinare și venerare. Noi trebuie astfel să facem ca prin Cruce creștinismul să fie resursă și pentru prezentul societății noastre, dar să deschidă și spre viitorul lumii de mâine. Pentru că noi nu ne închinăm la lemnul Sfintei Cruci doar ca la un martor tăcut al evenimentului dramatic petrecut acum aproape 2.000 de ani pe Golgota, pentru că semnul Sfintei Cruci are o putere nu numai în trecut, ci și în prezent și în viitor. Acest gest așadar dorește să ne facă să luăm în serios creștinismul și Sfânta Cruce. Trebuie să fim recunoscători și mulțumitori acestor doi mari ierarhi care iată în acest moment își manifestă comuniunea panortodoxă și că în mijlocul acestei comuniuni de origine apostolică stă semnul Sfintei Cruci.

Comentarii Facebook


Știri recente