Sf. Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel

Biserica Ortodoxă Română cinstește în fiecare an, la 26 iulie 2012, pe Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel. Sfântul Ioanichie s-a născut din părinți evlavioși, trăitori în ținutul Muscelului. Încă din tinerețe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a retras în Mănăstirea Cetățuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviței, unde s-a călugărit și a deprins, de la părinții îmbunătățiți ai așezământului, primele reguli ale vieții ascetice. A cunoscut pe mulți dintre sihaștrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Cuviosul Ioanichie, după ce a deprins modul de viață al călugărilor iscusiți, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peșterile Muntelui Negru-Vodă, unde s-a nevoit aproape 50 de ani. Întrucât peștera în care s-a retras era într-un loc inaccesibil, nimeni nu a putut consemna din faptele și nevoințele sale. O dată pe săptămână un ucenic al Cuviosului venea să-i aducă pâine și apă. De asemenea, starețul mănăstirii, duminica, după Sfânta Liturghie, îi aducea Sfintele Taine. Deci, petrecând Cuviosul multă vreme în rugăciune și aspră nevoință, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut. Cunoscându-și dinainte sfârșitul, minunatul părinte Ioanichie și-a săpat singur mormântul în peștera sa, încrustându-și în dreptul capului anul trecerii la cele veșnice – 1638. Așezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie, a adormit întru Domnul.

Firea necuvântătoare i-a slujit, căci un păianjen i-a țesut deasupra trupului o pânză, ca un epitaf. Din rânduială dumnezeiască, moaștele lui s-au aflat după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, în anul 1944. Astfel, Cuviosul Paisie, starețul Mănăstirii Cetățuia, Negru-Vodă, a coborât în peștera unde sihăstrise cu mulți ani înainte Schimonahul Ioanichie. Și, o minune, pânza păianjenului acoperea încă osemintele bine mirositoare ale Cuviosului! Le-a scos cu grijă și cu multă evlavie și le-a așezat în biserica mănăstirii, spre lauda monahilor și bucuria credincioșilor. Mulți s-au folosit de minunatul odor descoperit în peștera din Valea Chiliilor.

După terminarea războiului alt mare necaz s-a abătut peste poporul român. Dincolo de stricăciunile provocate de război, a venit o rânduire politico-socială străină de duhul credinței în Dumnezeu, comunismul. Reprezentanții brațului secular au dat dispoziție să fie îngropate moaștele Sfântului în pământ. Cu mare mâhnire, monahii s-au despărțit de prețiosul odor și au așezat moaștele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii. În anul 1981, Părintele Ioanichie Bălan, din Mănăstirea Sihăstria-Neamț, consemnează, pe scurt, în Patericul Românesc, viața Cuviosului din Valea Chiliilor. Anii au trecut, însă amintirea Cuviosului s-a păstrat în ținutul Muscelului. Dumnezeu a binevoit să se risipească orânduirea atee din România, Biserica recăpătând libertatea de a-și manifesta misiunea în rândul credincioșilor. Multe mănăstiri închise de regimul comunist și-au reluat viața liturgică și duhovnicească. Între acestea a fost și Mănăstirea Cetățuia, Negru Vodă, unde starețul mănăstirii, împreună cu tot soborul a descoperit moaștele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul și le-a reașezat spre închinarea credincioșilor în biserica mare a mănăstirii. Astăzi ne putem închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies mulțime de minuni, unele consemnate de viețuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Canonizarea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeș) a fost aprobată în zilele de 18-19 iunie 2009, la Reședința Patriarhală, în ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care s-a desfășurat sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, cu ziua de prăznuire la 26 iulie.

Comentarii Facebook


Știri recente