Semnal editorial: Canonul cel Mare, harta pocăinței

La începutul Postului Mare, Editura Doxologia ne oferă un manual al pocăinței: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, informează Ediția de Moldova a ‘Ziarului Lumina’. De ce spunem „un manual”? Fiindcă manualele sunt scrise de cei care cunosc în amănunt materia de studiu tratată; fiindcă un începător are nevoie de un manual, iar cel care, din negrijă și delăsare a uitat ceea ce a învățat, va citi din nou manualul. Într-adevăr, Sfântul Andrei Criteanul a compus acest Canon nu din vreun impuls retoric sau literar. Se știe că, în tinerețe, sub presiunile împăratului monotelit Philipikos, Sfântul ierarh Andrei s-a aflat, pentru o scurtă perioadă, în erezia monotelistă. Prin mila lui Dumnezeu s-a întors la Ortodoxie, însă pocăința sa a fost atât de desăvârșită, încât a rodit troparele canonului numit de Biserică „cel Mare”, în semn de recunoaștere a frumuseții sale.

Prin tipărirea Canonului celui Mare, Editura Doxologia vine în întâmpinarea unor nevoi de ordin duhovnicesc și practic. În ziua de azi, cuvântul „pocăință” este unul golit de sens, ba, mai mult, a căpătat și conotații peiorative. Deseori vorbim de pocăință, auzim despre ea, dar nu știm ce înseamnă. Suntem precum acel dregător etiopian care citea din Sfânta Scriptură, dar nu o putea pricepe. „Cum aș putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Fapte 8, 31). Avea nevoie de un tâlcuitor, iar Sfântul Apostol Filip i-a fost dascăl și botezător. Așa, și noi avem nevoie de un mistagog al pocăinței, și cine ar putea să fie mai potrivit decât Sfântul Andrei Criteanul? Precum dregătorul etiopian l-a primit în trăsura sa pe Apostolul Filip, să-l lăsăm pe Sfântul Andrei să apuce hățurile sufletului nostru strunindu-le cu plângerile inimii care cunoaște pocăința: „Mărturisescu-Mă Ție, Mântuitorule: păcătuit-am, păcătuit-am Ție fără măsură; dar lasă-mi, iartă-mi ca un Îndurat” (Cântarea a III-a). El ne va arăta că neputința noastră poate fi compensată de străpungerea duhului: „Roade vrednice de pocăință nu cere de la mine; că tăria mea întru mine a lipsit. Dăruiește-mi inimă pururea umilită…” (Cântarea a IX-a). Să-l lăsăm pe Sfântul Andrei Criteanul să ne arate înălțimea de la care am căzut prin mulțimea păcatelor: „Pătat-am haina trupului meu și am întinat cu totul podoaba cea după chipul și după asemănarea Ta, Mântuitorule” (Cântarea a II-a), pentru ca, având în minte noblețea chipului sădit în noi, să luptăm cu dârzenie împotriva vrăjmașului mântuirii noastre, pentru a ne învrednici de Sfânta Împărtășanie: „Fă-mi mie scăldătoare Sângele cel din coasta Ta… Biserica a câștigat pahar coasta Ta cea purtătoare de viață, din care a izvorât nouă îndoit izvorul iertării și al cunoștinței” (Cântarea a IV-a).

Citind Canonul cel Mare, creștinul află ce este și cum trebuie să trăiască o viață de pocăință și de luare aminte. Personajele Vechiului Testament prezente în primele opt cântări sunt ilustrări ale patimilor și căderilor sale. Însă, troparele Cântării a IX-a vorbesc despre Noul Testament, despre Vestea cea bună, anume, există un liman al suferinței, există o împlinire a proorociilor și un sens al pocăinței: Învierea lui Hristos. Să ne folosim de această carte ca de o hartă pe drumul pe care îl străbatem în Postul cel Mare al vieții de zi cu zi către o perpetuă Înviere a lui Hristos în sufletul nostru.

Comentarii Facebook


Știri recente