Seminarul monahal de la Neamț în vremea patriarhului Justinian

Atunci când noul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina, punea problema reorganizării Seminarului monahal de pe lângă Mănăstirea Neamț, spre sfârșitul anului 1948, nu făcea decât să continue o tradiție începută pe la mijlocul sec. al XIX-lea. De asemenea, contextul politic extrem de tumultuos la adresa Bisericii, prin restrângerea drastică a numărului forurilor de învățământ teologic în urma măsurilor luate de regimul comunist, impunea o regândire a capacității de pregătire a viitorilor monahi ai Ortodoxiei românești. Era o a treia etapă din istoria acestui seminar de la Neamț, atunci când, la 7 februarie 1949, în prezența patriarhului Justinian, erau deschise cursurile acestei școli destinate celor care îmbrățișaseră viața monahicească, dar care aveau nevoie de pregătire teologică în vederea slujirii altarului. De la bun început, întâistătătorul român a ales între profesori pe ierarhii ale căror funcții le fuseseră desființate prin noile reglementări impuse de regimul politic, precum: Athanasie Dincă, Eugen Laiu și Pavel Șerpe, alături de care urmau să profeseze: Iustin Moisescu și Gheorghe Moisescu. Director a fost numit episcopul Partenie Ciopron, fost episcop al Armatei. Câteva luni mai târziu, acesta a fost chemat de patriarhul Justinian să ocupe un post de vicar patriarhal, la Neamț succedându-i arhiereul Emilian Antal, până în 1951, când a fost Pavel Șerpe. În ceea ce privește numărul elevilor, situația era următoarea: 52 în clasa I, 66 în clasa a II-a și 16 în clasa a III-a, în general păstrându-se această frecvență până la desființarea seminarului. Instituția școlară a funcționat în clădirile ridicate de fostul patriarh Nicodim Munteanu în 1939, la început întâmpinând greutăți deoarece tot aici erau ținuți canonici și protopopi greco-catolici care refuzaseră revenirea la Biserica Ortodoxă. În fapt, acesta a constituit unul din motivele pentru care, la puțin timp, Ministerul Cultelor a refuzat să mai recunoască calitatea de profesori a unor ierarhi bănuiți de legături cu acești clerici. Seminarul funcționa cu sprijinul financiar și material al mănăstirilor și eparhiilor din care proveneau elevii, însă în cea mai mare parte subvențiile erau date de Arhiepiscopia Bucureștilor. La început Mănăstirea Neamț a fost stavropighie patriarhală, astfel seminarul funcționând sub grija permanentă a patriarhului Justinian, ulterior revenind în jurisdicția Mitropoliei Moldovei și Sucevei. În octombrie 1951, seminarul a dat primii 15 absolvenți, printre aceștia fiind Nestor Vornicescu și Pimen Zainea. Examenele de diplomă au fost susținute la București, în fața unei comisii formate din arhiereul Pavel Șerpe și arhimandriții Benedict Ghiuș și Nicodim Sachelarie, în frunte cu preotul profesor Dumitru Stăniloae. În urma examinării, profesorul Dumitru Stăniloae arăta patriarhului Justinian că este nevoie de o mai bună activitate omiletică și catehetică prin practici constante în biserica mănăstirii; de o mai atentă și profundă lectură a Sfintei Scripturi care să ajute la exegeză și se constata o preferință a seminariștilor pentru neologisme, probabil din cauza limbajului de lemn foarte utilizat în propaganda comunistă. În consecință, profesorul Stăniloae propunea o lectură stăruitoare în scrierile Sf. Părinți. Evident că astfel de realizări în câmpul monahal nu puteau fi permise de autoritățile comuniste, care în 1952 au interzis funcționarea seminarului monahal, pe care l-au transformat în școală de cântăreți, cu o secție monahală care urma să-și promoveze ultimii elevi-monahi.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 14 mai 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente