În Sala Sinodală a Reședinței Patriarhale a avut loc astăzi, 18 noiembrie, ședința Comemorativă a Permanenței Consiliului Național Bisericesc cu tema „Decretul 410 din 1959 privind reglementarea vieții monahale. Context istoric și consecințe defavorabile Bisericii”, informează Radio TRINITAS. În cadrul întrunirii au fost susținute referate care au prezentat contextul juridic și politic al aplicării decretului. La final Preafericitul Părinte Daniel a evidențiat activitatea Patriarhului Justinian în acea perioadă: „Trebuie să remarcăm faptul că, într-un mod deosebit de inspirat și cu mult curaj, Patriarhul de vrednică pomenire Justinian a aparat monahii și monahiile din mănăstiri, dând o interpretare foarte înțeleaptă și apologetică a Decretului 410, și anume a inclus în școlile teologice și școlile monahale care aveau o durată mai mică de timp și se organizau chiar în mănăstiri. Deci, pe lângă Institutul Teologic Universitar și seminariile teologice, erau considerate scoli teologice și școlile monahale. Apoi factorul social, uman, îngrijirea bolnavilor, monahilor și monahiilor bolnavi de către tineri a constituit un alt argument pentru a permite rămânerea monahilor și monahiilor în mănăstiri. Un alt argument a fost acela al monahilor și monahiilor care au case personale construite în mănăstiri și care trebuie să fie îngrijite, păstrate, pentru a nu se deteriora. Vedem cum un om înțelept, care a iubit Biserica, a încercat să găsească modalități de interpretare a Decretului 410 în favoarea bisericilor și monahilor cu atât mai mult cu cat el însuși nu a fost monah.” Rugăciunea și ascultarea au fost trăsăturile esențiale în păstrarea și menținerea vie a vieții duhovnicești – a menționat Prea Fericirea Sa: ” Există o tendință de a considera rugăciunea ca pe o inutilitate, o neproductivitate, ca timp pierdut, noi însă consideram rugăciunea ca cea mai importantă activitate, pentru ca nu modelează lumea din exteriorul nostru, din jurul nostru, ci lumea din interiorul nostru. Vidul secularizării este teama de interioritate. Interioritatea noastră este comuniunea omului cu Dumnezeu cel veșnic, creatorul Universului, atunci omul se simte la adevărata lui demnitate, de partener, de dialog veșnic cu Dumnezeu noi spunem «slavă Tatălui și Fiului și Sf. Duh și acum și pururea și în vecii vecilor» înseamnă că trebuie să trăim acu și pururea și în vecii vecilor pentru a a-L iubi pe Dumnezeu și pentru a-L preaslăvi, ca răspuns la iubirea Lui pentru noi. Deci, rugăciunea adună pe om, îi dăruiește sănătate sufletească, pentru că nu îl lasă în singurătate și îl menține în comuniune. Starea cea mai sănătoasă a sufletului și a psihicului omului este starea de comuniune, de iubire în relațiile cu persoanele divine și cu persoanele umane, iar mănăstirile au dovedit că din rugăciune se dezvoltă o sfântă acțiune folositoare comunității și poporului.” La sfârșit a fost înălțată o rugăciune de pomenire pentru odihna sufletelor călugărilor și călugărițelor care au fost excluși din mănăstiri, în baza Decretului 410 din 1959.
Ședință Comemorativă a Permanenței Consiliului Național Bisericesc cu tema „Decretul 410 din 1959 privind reglementarea vieții monahale” la Reședința Patriarhală
