Se împlinesc 128 de ani de la prima sfințire a Marelui Mir în BOR

Decretul Organic din 1864, primul document oficial ce prevedea independența Bisericii Ortodoxe Române, a fost urmat de o serie de legi ce reconfirmau acest statut al organizării bisericești din țara noastră. Dintre acestea, cele mai importante sunt prima Constituție a României, din 1866, și Legea Organică promulgată de Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Române din 1872. Cu aceste temeiuri legale, Sfântul Sinod a săvârșit actul specific unei Biserici Autocefale, în Joia Mare a anului 1882, la 25 martie: Sfințirea Marelui Mir. În tot acest timp a avut loc un schimb diplomatic de scrisori între cancelariile bisericești de la București și Constantinopol.

‘Decretul Organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale’ promulgat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 3 decembrie 1864 nu a rămas singurul proiect de lege ce prevedea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, prima Constituție a României, din 1866, la art. 21 preciza: ‘Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a Statului român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a răsăritului în privința dogmelor. Afacerile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericei Ortodoxe Române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și episcopii eparhioți ai Bisericei Ortodoxe Române sunt aleși după modul ce se determină prin o lege specială’. În anul 1872 a fost promulgată ‘Legea Organică pentru alegerea mitropoliților și a episcopilor eparhioți, cât și a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române’, așadar o proclamare oficială a autocefaliei din partea autorității bisericești.

Autocefalia BOR – ‘nici contestată, nici contestabilă’

Proclamarea independenței de stat a României la 9 mai 1877, recunoscută de Congresul de Pace de la Berlin din 1878, a dus la sporirea prestigiului țării noastre la nivel european. Încercările Sfântului Sinod de a obține recunoașterea independenței bisericești de către Patriarhia Ecumenică s-au lovit de refuzul Patriarhului Ioachim al III-lea, care, într-o scrisoare din 1879, afirma că Biserica românească se află ‘sub suprema suzeranitate spirituală’ a scaunului constantinopolitan. Scrisoarea de răspuns a Mitropolitului Primat Calinic Miclescu, din 16 ianuarie 1880, reamintea, cu argumente istorice, că Patriarhul Ecumenic nu avea nicio autoritate în problemele administrative ale Bisericii Ortodoxe Române, numind autocefalia ‘un fapt incontestabil și indiscutabil’. În același an, Patriarhul Ecumenic adopta o atitudine mai moderată asupra problemei de fond a autocefaliei, insistând asupra formei: ‘Marea noastră Biserică a lui Hristos nici că s-a gândit vreodată, nici că se gândește să contesteze absolut și în principiu autocefalia Prea Sfintei Biserici Ortodoxe din România’. În acest sens, afirma: ‘Nu socotim nici contestată, nici contestabilă autocefalia Prea Sfintei Biserici Ortodoxe a Sfinției Voastre, ci contestate și contestabile considerăm principiul și modul în care Sfinția Voastră crede că această autocefalie se capătă’. Dincolo de independența politică a principatelor unite și de argumentele istorice unanim cunoscute, ‘se mai cere imperios și actul de consacrare bisericească’ a autocefaliei, pe care scaunul constantinopolitan îl putea emite.

‘Este bine a se împlini și neînsemnata formalitate’

Urmare a corespondenței dintre cancelariile bisericești de la București și Constantinopol, Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, în ședința Sfântului Sinod din 25 mai 1880, amintea interesul imediat al Bisericii Ortodoxe Române. Conform sumarului ședinței sinodale, deși înaintea Patriarhului Ecumenic ‘și a reprezentanților săi a susținut din toate puterile și cu toate argumentele autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, totuși, în fața Prea Sfințiților Membri ai Sfântului Sinod, se simte dator a observa că ar fi bine ca această autocefalie să fie recunoscută și de Marea Biserică, pentru care ar propune să se facă cuvenitele demarșe din partea Sfântului Sinod, după exemplul și al altor Biserici Ortodoxe’. Astfel, de ambele părți se observă o atitudine împăciuitoare, Sfântul Sinod socotind ‘că este bine a se împlini și neînsemnata formalitate’, pentru ca ‘Biserica Ortodoxă Română să fie totdeauna în bune relațiuni și în strânsă legătură cu Sanctitatea Sa Patriarhul și ca autocefalia ei să fie recunoscută și formal de Marea Biserică’.

25 martie 1882 – Sfințirea Marelui Mir

Episcopul Melchisedec Ștefănescu al Romanului, într-o scrisoare din 9 ianuarie 1882, arăta Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice că ‘la facerea Sfântului Mir trebuie luate măsuri foarte serioase și trebuie oameni foarte competenți și experimentați, ca să nu se compromită acest act prin neștiință și să devenim ridicoli’. Și continua, cu o recomandare: ‘Despre Sfântul Mir nu trebuie a se face nici un zvon public, nici chiar în Sinod a se trata, ci trebuie procedat imediat la faptă, ca la un drept incontestabil al Bisericii noastre. El trebuie a se efectua în săptămâna patimilor din anul acesta căci, după uzul Bisericii, numai atunci se săvârșește’.

Sfințirea Marelui Mir, la 25 martie 1882, în Catedrala Mitropolitană din București, a iscat o nouă tensiune din partea Patriarhiei Ecumenice. Conform sumarului ședinței sinodale din 28 mai 1882, Iosif Naniescu, Mitropolit al Moldovei și Sucevei, ‘amintește Sfântului Sinod de marele act săvârșit în Biserica noastră în ziua de 25 martie anul curent, adică sfințirea Sfântului Miru. Atunci, zice I.P.S. Sa (Iosif Naniescu, n.r.), nefiind Sfântul Sinod convocat în sesiune specială, nu s-a putut forma un act oficial în această privință, deși la sfințire au coliturghisit mai toți membrii Sfântului Sinod, în număr de 14. Dar ceea ce nu s-a putut face atunci, să se facă acum spre a se vedea că întreaga Biserică Românească a participat la acest mare act. Această propunere, primindu-se în unanimitate de membri, Sfântul Sinod ia act și exprimă deplinele sale mulțumiri, mai întâi IPS Mitropolitului Primat, care a luat inițiativa întru aceasta și apoi Domnului Ministru al Cultelor V.A. Ureche și întregului guvern al Majestății Sale Regelui, care au dat tot concursul material pentru realizarea actului.’

Într-o scrisoare datată 10 iulie 1882, Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea se declara indignat că a trebuit să afle ‘din cele publicate prin ziare’ despre acest gest al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Totodată, în ‘epistola patriarhicească și sinodicească’, nu se adresa Mitropolitului Primat al României și Președinte al Sfântului Sinod, cum era titulatura oficială, ci ‘Mitropolitului Ungrovlahiei și tuturor celorlalți ierarhi din de Dumnezeu păzita Românie’. Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, în deschiderea sesiunii de toamnă a Sfântului Sinod, la 15 octombrie 1882, a adus la cunoștință sinodalilor textul epistolei Patriarhului Ecumenic: ‘În cel din urmă timp am primit o epistolă patriarhicească, sinodicească, ce se va comunica Frățiilor Voastre, în care veți vedea și veți constata, cu aceeași durere ca și mine, acea tendință regretabilă. Prea Sfințitul Patriarh, împreună cu Sfântul său Sinod, bazându-se pe nu știm care informațiuni de gazete și nevoind a ține în seamă faptele glorioase petrecute în țeara noastră și schimbările naturale provocate prin ele și mergând chiar până a ne contesta dreptul Sfințirei Sfântului Mir, a crezut de cuviință a ne adresa o epistolă lipsită cu desăvârșire de spiritul dragostei cu care ar trebui să se adreseze Bisericile Ortodoxe una către alta, lipsită chiar – e dureros să o spun – de respectul datorit unei Biserici autocefale, datorit mai ales Bisericii unei țări, care atâte secule a vărsat cu abundență bogățiile ei asupra acelor monastiri și acelei națiuni ale cărora interese le apără astăzi Prea Sfințitul Patriarh cu atâta zel.’ Sfântul Sinod a aprobat alcătuirea unei comisii conduse de Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, care să pregătească un răspuns potrivit adresat Patriarhiei Ecumenice. Redactarea i-a revenit Episcopului Romanului, Melchisedec Ștefănescu, care urma să pregătească un raport argumentat teologic, canonic și istoric, prin care să fie demontate acuzațiile venite de la Constantinopol.(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 19 martie 2010).

Comentarii Facebook


Știri recente