Scoaterea creștinilor în afara legii

O jertfire idolească neîmplinită cultului lui Dioclețian urma să reprezinte motivul principal al persecutării creștinilor. Falsa știință a haruspiciilor (cei care căutau să afle semnele viitorului în măruntaiele animalelor jertfite) a avut pentru prima dată dreptate: credința creștină se opunea în mod deschis convingerilor închinătorilor la idoli. Pentru un unificator ca Dioclețian, existența unei credințe opuse „conglomeratului” său idolesc reprezenta un pericol care trebuia distrus cu orice preț.

Cu toate că Dioclețian ocupa în continuare cea mai privilegiată poziție în Imperiul Roman, el se temea de o persoană apropiată, a cărei faimă militară era în creștere, și anume propriul său ginere: Galerius. Acesta era un om violent, cu o fire înclinată spre asprime și disciplină, un adevărat soldat cazon, lipsit de pricepere în treburi administrative, dar neînfricat pe câmpul de luptă. În plus, Galerius avea o veritabilă ură împotriva creștinilor, poate pentru că, în fața sa, blândețea și iubirea de semeni nu aveau o valoare prea mare. Istoricul bisericesc Lactanțiu consideră că frica de Galerius l-ar fi făcut pe Dioclețian să fie foarte prevăzător. Într-o seară, acesta a încercat să afle viitorul său prin intermediul haruspiciilor. Aceștia se ocupau de prevestirea evenimentelor care urmau să se petreacă prin descifrarea unor așa-zise semne existente în măruntaiele sau organele interne ale animalelor jertfite idolilor. În momentul sacrificiului respectiv, câțiva slujitori creștini care se aflau de față (amintim aici că Dioclețian avea în subordine destul de mulți creștini care ocupau funcții importante la curtea imperială) și-au trasat pe frunte semnul crucii. În primele veacuri, semnul crucii nu avea forma amplă pe care o dăm astăzi, fiind făcut adesea cu un singur deget și doar asupra frunții (vezi lucrarea scrisă de pr. Andreas Andreopoulos, „The Sign of the Cross: The Gesture, the Mistery, the History”, Paraclete Press, Brewster, 2010, 176 pp.). Pentru prima dată în istorie, haruspicii au citit bine măruntaiele animalelor: orice semn prevestitor părea că dispăruse! Așadar, sacrificiul a fost repetat de mai multe ori, până când Tages, conducătorul haruspiciilor, a formulat opinia că există oameni necurați care asistă la sacrificiul respectiv, motiv pentru care nu se reușește prevestirea viitorului. Dioclețian a poruncit ca toată lumea din palat să aducă jertfă idolilor. Până aici, relatarea lui Lactanțiu nu are nimic ieșit din comun. Însă el afirmă apoi că Dioclețian ar fi cerut ca și toți soldații din armată să aducă jertfe, un fapt care constituie fără dubii o exagerare (pentru mai multe detalii vezi Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, 10, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 64-65).

Ura lui Galerius

Lactanțiu a pus ura lui Galerius împotriva creștinilor pe seama mamei acestuia, Romula. Aceasta oferea sacrificii zilnice idolilor și obișnuia să facă apoi ospețe cu carnea jertfită. Evident, funcționarii și oamenii de stat creștini nu participau la festinurile sale, fapt care o deranja pe Romula. Implicit, Galerius a fost atras și el de mânia mamei sale și s-a gândit că trebuie să elimine această credință. În mod surprinzător, Lactanțiu, despre care putem spune în multe cazuri că nu dispune de o viziune obiectivă, reușește aici să îl apere pe Dioclețian. El afirmă că acesta s-a opus la început inițiativei lui Galerius de a-i persecuta pe creștini. Era conștient că aceștia sunt numeroși și că își fac treaba cu seriozitate. De asemenea, dorea să fie pace și stabilitate în imperiu, iar orice controversă religioasă risca să arunce în aer liniștea dobândită la momentul respectiv. A oferit chiar și un armistițiu, spunând că este de acord ca toți creștinii din palat și din armata imperială să fie dați la o parte, dar să nu se înceapă o persecuție la nivel general. În cele din urmă, a convocat o adunare cu cei mai importanți oameni de stat, care l-au sfătuit în mare măsură să persecute credința creștină. În pofida acestei situații, Dioclețian a mai cerut și opinia unui oracol faimos la vremea respectivă, cel de la Milet. Și de aici a fost îndemnat să îi persecute pe creștini – un fapt de la sine înțeles, având în vedere că religia păgână se afla într-o stare deplorabilă. Lactanțiu ne mai relatează însă un fapt uluitor: „De aceea șDioclețianț a fost nevoit să-și schimbe hotărârea șinițialăț și, neputând să se împotrivească nici prietenilor, nici cezarului și nici lui Apollo, s-a străduit să impună o limită: a poruncit ca acea acțiune să aibă loc fără vărsare de sânge, deși cezarul șGaleriusț voia să fie arși de vii cei care ar fi refuzat sacrificiile șpăgâneț” (Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, 11, p. 67). Așadar, reiese destul de clar de aici că Dioclețian nu a dorit aproape deloc persecutarea creștinilor existenți în Imperiul Roman. El și-a dorit mai mult îndepărtarea lor din palat și din cadrul armatei imperiale, dar nu a vrut ca aceștia să fie persecutați, oprimați sau uciși pentru credința pe care o îmbrățișaseră. În pofida aparențelor, Dioclețian era un bărbat echilibrat și echidistant.

Edictul de persecuție

În cele din urmă, Dioclețian a ales să emită un edict de persecuție care stipula următoarele amendamente, după mărturia lui Lactanțiu: concedierea tuturor creștinilor din funcțiile oficiale deținute, posibilitatea torturării lor pentru credința pe care o mărturiseau și urmărirea lor juridică. Lactanțiu mai precizează că dreptul la justiție le era îngrădit creștinilor care nu mai aveau posibilitatea de a ataca în instanță acțiunile de ultraj, furt sau adulter (vezi Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, 13, p. 69). Așadar, vedem în primul rând o penalizare juridică a credinței creștine și amprenta lui Dioclețian asupra documentului oficial. Bătrânul împărat era convins că edictul de persecuție nu trebuie să atenteze la viața supușilor săi, indiferent de credința pe care o mărturiseau aceștia. Așadar, includerea torturii în cadrul documentului inițial era impusă mai mult ca o amenințare voalată decât ca o practică absolută. De altfel, Dioclețian considera probabil că sunt suficiente excluderea creștinilor din elita politică și socială a Imperiului Roman și restrângerea dreptului acestora de a se folosi de justiție. Uciderea ar fi putut conduce la revolte sau atitudini îndârjite – împăraților romani le era bine cunoscută rezistența martirilor în fața oricărui mijloc de tortură sau amenințare cu moartea. De aceea, Dioclețian alege o pedepsire vicleană. Smulgând dreptul creștinilor de a se apăra prin lege, el îi scotea practic în afara granițelor existențiale. Creștinii își pierdeau calitatea deplină de cetățeni ai imperiului, acolo unde era cazul. În schimb, așa cum vom observa din materialul următor, Galerius nu a fost satisfăcut de rezultatul final și a încercat să obțină mai mult: uciderea creștinilor. „Succesele” sale ulterioare în această privință l-au transformat în personajul cel mai important al acestei perioade de cruntă persecuție, umbrind orice alt torționar al vremii. Galerius devenea coșmarul creștinilor la începutul secolului al IV-lea.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 9 mai 2013 sub semnătura lui Adrian Agachi)

Comentarii Facebook


Știri recente