Schimbarea la Față, un program de viață altitudinal și complet

Sărbătoarea Schimbării la Față are o geografie și arhitectură teologică aparte. Întreg evenimentul se consumă în cadrele altitudinalului, întrupat în vederea luminii necreate a dumnezeirii. Este o invitație la schimbare de perspectivă asupra vieții. Pentru a putea panorama, în chip minunat, realitățile care ne înconjoară, trebuie să fim plasați într-o perspectivă care să simțim că ne privilegiază din punct de vedere existențial. Eșecurile și dezagregările care ne năpădesc clipă de clipă se datorează incapacității noastre de a ne găsi perspectiva cea mai convenabilă, gnoseologic vorbind.

Adevărata perspectivă, a noastră ca fii ai Împărăției, este cea pe care ne-o impune/propune praznicul Schimbării la Față: vederea slavei dumnezeirii, a luminii ce iradiază incandescent și intrinsec din trupul lui Hristos. Din lumină vezi numai lumină, descoperind destinul (în sens de destinație) ascuns al vieții noastre: comuniunea cu Hristos întru slava dumnezeiască. De aceea, altitudinea are drept osie lumina, claritatea, acuratețea sensului și liniaritatea vocației, iar muntele Taborului devine ‘tărâmul tainelor, locul realităților negrăite, piatra tăinurilor și vârful cerurilor (…) nu este cu nimic mai lipsit decât casa lui Dumnezeu și poartă cerurilor (Anastasie Sinaitul).

Taborul – toposul transfigurării Apostolilor

Urcați fiind pe muntele Taborului, în timp ce se ruga (Lc. 9,29) – ‘rugăciunea este arătarea slavei dumnezeiești’ (Sfântul Ioan Damaschin) -, Hristos S-a schimbat la față înaintea ucenicilor Săi, care au văzut cum iradiază tainic și dinlăuntru umanității Lui slava dumnezeirii. Hristos li S-a arătat descoperit așa cum era dintotdeauna: Dumnezeu în slavă. S-a schimbat nu Hristos, pentru că Dumnezeu este același dintru veșnicie, ci Apostolii au primit cuget transfigurat ca să priceapă în chip de neînțeles și ochi pnevmatizați ca să vadă în mod nevăzut lumina, slava necreată a dumnezeirii. Apostolul Petru dă mărturie despre această experiență tainică și inefabilă de pe muntele Taborului: ‘am văzut slava Lui cu ochii noștri’ (I Pt. 1, 16).

Această lumină este îndumnezeitoare și transfiguratoare. Elisei Armenianul, un autor patristic din secolul al V-lea, descrie admirabil starea de transfigurare a Apostolilor: ‘La momentul potrivit, El i-a schimbat și i-a înălțat până la perceperea acestei forme. Ochii lor fuseseră învățați să privească întruparea Domnului și ochii lor nu putuseră să se înalțe la ceruri; ochii lor s-au izbit, așadar, de lumina slavei Sale, dar ei au putut, în cele din urmă, să înțeleagă natura Sa adorată. Ei urcaseră cu Domnul nenumărate locuri înalte, dar nu în cuget; o asemenea viziune le-a arătat, în acea zi, lumina inteligibilă, încât ei să o primească ca pe o nouă biruință. Ei urcaseră muntele cu trupurile lor, El le-a înălțat în cuget, smulgându-i din toate poftele lumești’.

Astfel, Schimbarea la Față a lui Hristos este, de fapt, schimbarea de perspectivă duhovnicească și existențială a Apostolilor. Sfinții Evangheliști pentru a reda cât mai precis și profund, atât cât este cu putință, taina experienței unice de pe muntele Tabor s-au folosit de mai multe comparații, infinit mai palide decât insondabila, incomparabila, indicibila și atotfrumoasa slavă a lui Hristos: ‘fața lui a strălucit ca soarele’, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina’ (Mt. 17, 2), ‘albe foarte ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul’ (Mc. 9,3). Nu e nevoie să avem vreun strop de imaginație – în lumea duhului imaginația este un adevărat cataclism – ca să constatăm că universul Schimbării la Față este inundat de lumină. Toate aceste comparații vor să transmită adevărul de nestrămutat că lumina dumnezeiască este mai lumină decât lumina. Teofan Kerameul, un excelent exeget patristic al secolului al XII-lea, ne atrage atenția asupra unor detalii, care nu țin deloc de pedanteria filologică, legat de folosirea verbului a străluci: fața lui Hristos a strălucit, nu a devenit strălucitoare – noi, modernii, am spune: este la diateza activă – și este folosit substantivul la singular, ‘evocând dumnezeirea, care este simplă și fără alcătuire (…) dumnezeirea Logosului, Care n-are început în timp, nici devenire’; veșmintele ‘s-au făcut albe’ – aici este diateza pasivă – și este folosit pluralul, aratând ‘firea omenească din pricina varietății elementelor sale (…) căci Sfântul Său trup a devenit ‘ca lumina’, adică curat și neprihănit’, iar ‘înălbitori îi numește pe profeții și vestitorii Mântuitorului, din care nici unul n-a putut să înălbească firea omenească, așa cum a făcut-o El prin lumina dumnezeirii Sale’. Prin urmare, sărbătoarea Schimbării la Față este descoperirea deplină a ‘îndumnezeirii firii umane, o schimbare în mai bine, ieșirea și urcarea aceluia care este după natură către ceea ce este dincolo de natură’ (Sfântul Andrei Criteanul).

Apostolul Petru, prin acel ‘Bine este să fim nouă aici’, voia să eternizeze bucuria inexprimabilă de pe Tabor, scăpându-i din vedere că a fi în slavă nu înseamnă a fi complet debranșat de la nefericirea și tristețea care răsună pe toate ulițele acestei vieți. Când suntem în culmea binelui, uităm de platitudinea zguduitoare a răului. ‘Poalele’ muntelui pot semnifica și viața în variatele ei forme de desfigurare: suflete întunecate, minți necredincioase, inimi dezamăgite și vieți frânte. Hristos, prin viața Lui minunată, ne învață că a venit în lume, nu numai pentru a le descoperi ucenicilor Săi slava de pe Tabor, ci și pentru a coborî în mizeria, în indiferența și în urâciunea acesteia spre a o transfigura, spre a o îndumnezei. A căuta mântuirea nu înseamnă a te mansarda în bine, în slavă, ci a deveni tu însuți un Tabor viu, care risipește întunericul și iradiază raze fulgerătoare din abundența de lumină, de har, primite de la Dumnezeu.

Un simplu recurs la memorie ne poate ajuta să ne aducem aminte de tragica explozie atomică de la Hiroshima, 6 august 1945. Bomba atomică a explodat mai întâi ca o lumină, ca și cum ar pulveriza o stea, ca mai apoi să sfârșească într-un adevărat iad al morții, al întunericului și al poluării pentru oameni și pentru creație, pentru mediul înconjurător. Dezastrul acestei ‘lumini întunecate’ a coincis cu sărbătoarea luminii necreate a Schimbării la Față.

Hristos, cel plin de slavă, răsfrânge lumina Sa necreată și plină de rațiune (citește sens, rost) a dumnezeirii Sale și peste creație. ‘Întreg cosmosul material, ne spune părintele Stăniloae, e destinat să devină veșmântul luminos al Domnului’, să devină un rug aprins de responsabilitatea acută a omului că este preotul creației, și nu profanatorul ei. Dacă Hristos prin schimbarea Sa la față a răspândit lumină în cosmos, noi nu avem dreptul ‘să o stingem’, ‘să o înăbușim’ din pricina nesăbuinței cu care ne raportăm la tot ceea ce ne înconjoară.

Înfruptarea din experiența luminii taborice constituie o pregustare sigură și nemincinoasă a stării de fiu al Împărăției cerurilor. Paradigma umanității noastre este Dumnezeu-Omul. Omul îndumnezeit întrupează taina veacului viitor: părtășie neîntreruptă cu Dumnezeu în lumina veșnică a dumnezeirii.

Schimbarea la Față este o probă nestrămutată a faptului că putem coborî Treimea – ‘acolo unde apare dumnezeirea, este cu adevărat Împărăția’ (Elisei Armenianul) – în viața noastră vremelnică, că putem trăi starea de sălașe ale Duhului Sfânt încă pe pământ fiind. Acesta este adevăratul program al vieții noastre: putința de a face văzută în noi Împărăția cerurilor. Dar ca să putem înfăptui acest lucru e nevoie să ne transfigurăm viața desfigurată de păcat prin urcarea muntelui despătimirii Taborului, concretizată în perpetua noastră schimbare de perspectivă: transfigurarea voinței în nevoință, a inimii în altar de jertfă al gândurilor și simțirilor curate și a minții în sacerdotul care să liturghisească neîncetat liturghia smereniei cugetului, a dragostei incondiționate și a înțelepciunii netrufașe. (Articol publicat în Ziarul Lumina din 6 august 2012, semnat de PS Ignatie Mureșanul, Arhiereu vicar al Episcopiei Spaniei și Portugaliei)

Comentarii Facebook


Știri recente