Satul românesc între tradiție, supraviețuire și speranță

Cuvântul inaugural al Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit cu ocazia primirii titlului academic de Doctor Honoris Causa din partea Universității Babeș Bolyai, Cluj-Napoca, miercuri, 7 decembrie 2011:

Am ales ca temă a cuvântului nostru inaugural satul românesc pentru două motive principale:

Primul motiv este sensibilitatea profundă a transilvănenilor față de semnificația satului românesc în istoria poporului român, după cum se vede de pildă la poeți și prozatori ca George Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga și Liviu Rebreanu.

Al doilea motiv este starea precară și incertă a satului românesc începând cu epoca colectivizării, industrializării și urbanizării comuniste și continuând cu fenomenul emigrației în străinătate în perioada care a urmat după anul 1990.

Situația dramatică a satului românesc de astăzi este percepută în mod acut și de Biserică, deoarece preoțimea ortodoxă română din mediul rural simte cum îmbătrânește rapid satul românesc, scade numărul botezurilor și al cununiilor, în timp ce crește numărul deceselor, al înmormântărilor iar oamenii devin tot mai săraci.

I. Spiritualitatea tradițională a satului românesc

În discursul său de recepție la Academia Română din 5 iunie 1937, intitulat Elogiul satului românesc, poetul și filosoful român Lucian Blaga dezvolta de fapt metafora sa poetică „veșnicia s-a născut la sat” și argumenta că satul românesc este „singura prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, este unanimul nostru înaintaș fără nume”. (Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, discurs de recepție la Academia Română, susținut în data de 5 iunie 1937, publicat în volumul „Izvoade – eseuri, conferințe, articole”, Editura Minerva, București, 1972, p. 2.)

Prozatorul Liviu Rebreanu în discursul său de recepție la Academia română din 29 mai 1939, intitulat Laudă țăranului român, afirma că „la noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. Atât de mult că, de fapt, țăranul român nici nu e țăran ca la alte popoare. Cuvântul însuși e de origine urbană, cel puțin în semnificația actuală. Țăranul nu-și zice niciodată țăran. Doar în vremile mai noi și sub influențe politice a pătruns și la țară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraș. Țăranii însă numesc pe țărani, simplu, oameni. De fapt, țăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși – omul român.” Și, ceva mai departe Rebreanu preciza: „Suntem și vom fi totdeauna neam de țărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă, în aceeași măsură, și de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne.” (Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”, discurs de recepție la Academia Română, 29 mai 1939., vezi: www.academiaromana.ro/com2005/pv1031/ESimion.doc.) ,,Aurul curat” din sufletul țăranului despre care vorbea Rebreanu este de fapt spiritualitatea profundă a țăranului, lumina credinței și a hărniciei, a dărniciei și a jertfelniciei ca dăruire de sine și dăinuire spirituală în timp și peste vremuri diferite.

Cuvântul „țară” vine de la latinescul „terra” („teritoriu”). „Terranus” este țăranul, cultivatorul pământului, cel mai atașat de țară, cel care are cea mai intimă legătură cu țărâna și cu țarina, cu solul. Cuvântul românesc „pământ” vine din latinescul „pavimentum”, care înseamnă vatra sau locul bătătorit de locuitorul și cultivatorul statornic al terenului sau al solului. Pământul este deci în acest sens terenul lucrat, umanizat și sfințit. De aceea zice românul: Omul sfințește locul!

Cuvântul „pământean” înseamnă de obicei în limba română „omul locului”, adică indigenul, dar în limbaj liturgic el este și locuitorul statornic al planetei Terra, adică al Pământului. Pământeanul este omul, compus din humus (humă) și anima (suflet rațional), o sinteză mistică între materie și spirit, între, ,,țărână și suflet viu”: „iar noi pământenii din pământ suntem zidiți și în același pământ vom merge” cum se spune în Slujba înmormântării. Pământeanul poartă deci în el taina mormântului și a cerului, a morții trupului și a nemuririi sufletului, fiindcă el este țărână modelată după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic viu. În acest sens, pământeanul cultivă deodată cu pământul și dorul veșniciei.

Pe lângă percepția atemporală a istoriei de către țăran, pe care o subliniază Lucian Blaga, expresia ,,veșnicia s-a născut la sat” poate semnifica și faptul că la sat, mai mult decât la oraș, pot fi mai ușor percepute și apreciate prezența Creatorului în natură, valoarea naturii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie cultivat în relație de recunoștință față de Dăruitor, precum și legătura indisolubilă dintre cult și cultură, având ca bază agricultura. La sat, cultivarea pământului este adesea însoțită de acte cultice precum binecuvântarea holdelor, a semănatului, a fântânii, a primelor roade ale pământului, iar în unele regiuni Troițele străjuieasc fântânile, colinele sau drumurile din mediul rural. Toate slujbele de binecuvântare a cultivării pământului evidențiază legătura între rugăciune și acțiune, încât omul credincios și harnic se conduce după principiul: „totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”!

După cum observă Părintele Dumitru Stăniloae, țăranul român vede prezența harică și ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Miorița: «Pe un picior de plai,/Pe o gură de rai». El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât folosește pentru ei diminutive: (de familiaritate – n.n.) «Dumnezeu drăguțu’», «Măicuța Domnului».” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 105)

Metafora „veșnicia s-a născut la sat” semnifică și percepția relației dintre timpul acțiunii și timpul rodirii. Poți să organizezi totul foarte bine din punct de vedere tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp sau vine cu grindina mare, cultura agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânța semănată și recolta scontată este o legătură spirituală trăită existențial în rugăcuine, răbdare și speranță.

Este vorba de un timp al așteptării, al binecuvântării și al rodirii pe care țăranul îl înțelege altfel decât muncitorul sau inginerul care apasă pe buton în fabrică și obține imediat rezultatul dorit sau program.

La sat, viața este înțeleasă și ca timp binecuvântat pentru a sfinți locul în care trăim”. Iar dacă sfințim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim și un loc în ceruri, „un colțișor în rai”– cum spunea Părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihăstria de Neamț. De asemenea, satul are un cult al pomenirii morților și al legăturii dintre generații, mult mai profund decât orașul. Creațiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înțelegerii sensului sfânt al vieții și al morții. Din experiența Liturghiei euharistice, a vieții ascetice și a dăruirii jertfelnice s-a format spiritualitatea poporului român, ca fiind un popor care a interiorizat și asumat jertfa Crucii și lumina Învierii lui Hristos în viața lui.

O înaltă expresie a capacității artistice a sufletului țăranului român pătruns profund de jertfa Crucii și bucuria Învierii, ne-o arată sculptorul Constantin Brâncuși în Ansamblul comemorativ al eroilor români din Primul Război Mondial, de la Târgu-Jiu. Acesta simbolizează, într-o concentrare triptică: taina iubirii jertfelnice, a bucuriei pascale și a luminii eterne. Un memorial al morții jertfelnice pământești devine motiv de meditație asupra misterului vieții și iubirii cerești de dincolo de moarte, exprimând, într-o formă artistică modernă, nouă, vechea tradiție liturgică și culturală a satului românesc. (Vezi „Brâncuși, sculptor creștin ortodox”, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura TRINITAS, Iași 2008)

Asemenea țăranului credincios din trecut și de astăzi, sculptorul Constantin Brâncuși simțea că trăiește și creează în interiorul lumii create de Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului. De aceea ca sculptor el respecta liniile din lemn și din piatră imprimate de Creator în însăși structura materiei care urma să devină epifanie sau simbol al spiritului prin lucrarea artistică a sculptorului român.

Înclinația românilor spre dimensiunea veșnică a existenței, izvorâtă parcă dintr-o dorință ascunsă de a opri timpul în loc, sau măcar de a mai încetini grabnica lui trecere, sunt ilustrate atât de frumos și în poezia lui Blaga intitulată „Sufletul satului”: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet, / și inima-ți zvâcnește mai rar, / ca și cum nu ți-ar bate în piept / ci adânc în pământ undeva”. (Lucian Blaga, „În marea trecere”, Editura Ars Longa, Iași, 2009, p. 45)

În Elogiul satului românesc, Lucian Blaga mai constată că: „A trăi în sat înseamnă a trăi în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie (…). Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin ne-a menținut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit și atras în „istoria” făcută de alții peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei și a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii românești”. (Idem, „Elogiul satului românesc”, p.3)

2. Criza actuală a satului românesc:

Ne întrebăm astăzi dacă satul românesc mai trăiește, cum constata Lucian Blaga, în „zariștea cosmică”, sau dacă țăranul român mai poate să determine „destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală”, cum spera Liviu Rebreanu.

Este limpede pentru noi toți că satul românesc nu mai este astăzi tot ceea ce Lucian Blaga și Liviu Rebreanu considerau că este cu mai bine de 70 de ani în urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi, ca urmare a unor rupturi profunde existente între istoria sau tradiția bogată a satului românesc și situația lui actuală.

Satul nostru românesc a tezaurizat o mulțime de valori spirituale, morale și culturale care trebuie aduse din nou în actualitate, fără a cădea însă într-o nostalgie a repetiției trecutului. Din nefericire, în zilele noastre se constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere practic cât și spiritual. Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară.

După cum remarcă domnul Pierre Rabhi din Franța (Agricultor, scriitor și gânditor francez de origine algeriană, Pierre Rabhi este unul dintre pionierii agriculturii biologice și inventatorul conceptului de „Oaze în toate locurile”. E apără un tip de societate mai respectuoasă față de ființele umane și față de pământ.), pământul hrănitor din mediul rural este astăzi elementul cel mai neglijat și mai ignorat de către marea majoritate a comunității științifice, a intelectualilor, a politicienilor, a oamenilor în general. Cu toate acestea, pământul care ne hrănește este principiul primordial fără de care nimic nu se poate realiza viabil. În consecință, el trebuie să constituie, în mod legitim, obiectul vigilenței și al protecției tuturor. Ciudată și primejdioasă ignoranță în sânul unei societăți supra-informată despre orice, în afară de esențial! (Pierre Rabhi, „Manifest pentru o nouă relație a omului cu pământul”, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p 69)

Ne mirăm astăzi că nivelul de trai al țăranului român a rămas mult în urmă! Deși adevărații țărani muncesc din zori și până în noapte, în România se practică o agricultură de subzistență, adică de supraviețuire. Cauzele acestei situații sunt multiple: criza economică care a urmat celor două războaie mondiale, colectivizarea (Consecință a economiei socialiste, colectivizarea reprezintă procesul prin care au fost trecute mijloacele de producție, pământurile, în proprietatea colectivă, prin naționalizare, expropriere, etc; procesul prin care s-au unit principalele mijloace de producție ale țărănimii în cooperative.) impusă de regimul comunist, și insuficienta atenție cu care au fost tratate satul românesc și agricultura românească după anul 1989 până azi, mai precis lipsa de strategie coerentă și coresponsabilă pe termen lung privind prezentul și viitorul agriculturii românești.

În tot acest timp țăranii români au dus-o greu: au luptat în războaiele mondiale între anii 1916-1918 și 1940-1945, unii dintre ei plătind cu jertfa vieții lor împlinirea mărețelor idealuri de libertate și unitate națională, alții au suportat cu greu ocupația trupelor sovietice (1944), au îndurat foametea anilor 1946-1947, teroarea colectivizării din perioada 1949-1962 și umilința disprețuirii credinței și a tradițiilor strămoșești sub regimul comunist, care l-a înstrăinat pe țăranul român de el însuși încercând să-l transforme forțat în lucrător industrial. În prezent (după 1989), țăranul român trăiește suferința dezrădăcinării sale și a înstrăinării sale prin emigrație în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor țări, decât pentru propria sa patrie de origine.

Toate aceste vitregii îndurate de țăranul român au avut efecte devastatoare la nivelul identității și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieții sale tradiționale și generând în mediul urban transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic.

Deși se considera ideologic un câștig, rezultatul colectivizării comuniste a fost dezastruos și demolator pentru identitatea și demnitatea țăranului și a satului în general, iar pierderea a fost enormă. Un profit fără proprietate! CAP-urile (CAP – Cooperativă Agricolă de Producție, unitate economică socialistă autonomă, realizată prin asocierea țărănimii, bazată pe proprietatea cooperatistă asupra mijloacelor de producție și a producției.) erau în teorie proprietatea tuturor țăranilor, dar, de fapt, a niciunuia dintre ei. Un profit fără libertate! Colectivizarea a fost un proces forțat, nu a fost o asociere liberă, nici binevenită și nici bine gândită. Pierderea simțului proprietății și a demnității omului liber a fost o pagubă pe termen lung, a dus la degradarea comportamentului uman prin nivelare și constrângere. De asemenea, ea a dus la pierderea inițiativei particulare și la pierderea încrederii în corectitudinea retribuției pentru munca prestată. În consecință, țaranii de astăzi au o mare reticență în a lucra pământul prin asociere agricolă din cauza traumei colectivizării forțate și a dezamăgirilor suferite ca urmare a experienței lor negative cu CAP-urile.

Deși nici până astăzi nu s-a încheiat anevoiosul proces de retrocedare a proprietăților confiscate de către regimul comunist – după 20 de ani de la publicarea Legii Fondului Funciar (18/1991) -, totuși, din cele 12 milioane de hectare teren arabil, 9 milioane s-au restituit proprietarilor, creându-se astfel aproximativ 4 – 5 milioane de proprietari de parcele mici a câte 0,5 – 1 ha de teren. ( Vezi web site-ul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților: http://www.anrp.gov.ro.) Lipsa unei gândiri unitare în organizarea eficientă a agriculturii, numărul mic al programelor de sprijinire a investițiilor, subvențiile foarte reduse, valorificarea dezorganizată a producției, ne diminuează nouă românilor mult șansele de redresare a agriculturii și ne împiedică să valorificăm potențialul natural existent în spațiul rural.

Prin urmare, criza actuală a satului românesc este amplificată și de tensiunea existentă între potențialul de dezvoltare și neputința de afirmare. Țară cu pământ bogat, dar cu țărani săraci! Mult teren agricol, dar fărâmițat, multe speranțe, dar puține mijloace de a-l lucra eficient și de a valorifica recolta obținută. Dorința de a avea sau a face ceva rentabil și lăudabil, dar și neputința de a ajunge la acel ceva!

Așa cum afirma recent Domnul Emil Boc, suntem astăzi în situația în care, deși „țara noastră are capacitatea de a hrăni 80 de milioane de oameni, din nefericire, importă cea mai mare parte a produselor agroalimentare!”( Emil Boc, Prim ministrul României, sâmbătă, 5 noiembrie 2011, cu ocazia vizitei la Brașov, vezi web site-ul Guvernului Romnâniei www.gov.ro.) Altfel spus, terenul cultivabil al României poate hrăni 80 de milioane de oameni, dar când? și cultivat de cine? De români sau de străini? Oricum, nu poate exista cu adevărat țară românească fără țărani români!

Potrivit Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cu o suprafață totală de 238 mii km2 și o populație de peste 21 milioane de locuitori, România, este ca mărime mijlocie, cel de-al doilea stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea reprezintă 6% din suprafața totală a Uniunii Europene și 4% din populația acesteia. Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul țării, cuprinzând 45,1% din populație, și anume, 9,7 milioane de locuitori (Vezi web site-ul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale: http://www.madr.ro).

Restructurarea și eficientizarea reală a agriculturii românești vor avea un impact deosebit asupra economiei rurale în general, având în vedere că agricultura continuă să rămână cea mai importantă activitate din spațiul rural și o sursă esențială de venit pentru gospodării și pentru piața internă sau chiar și externă. Populația activă reprezintă 46,3% din totalul locuitorilor din spațiul rural și poate contribui la susținerea creșterii economice din zonele rurale, dacă vor exista mijloace de stimulare adecvate. (Ibidem.)

Biserica Ortodoxă Română militează cu responsabilitate pentru dezvoltarea rurală, și pentru că majoritatea populației sărace din mediul rural este creștin ortodoxă, iar preoții noștri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social și pastoral. Criza economică, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și emigrația spre țări mai bogate au creat o criză majoră a satului românesc, care se zbate între tradiție și supraviețuire, cu speranțe firave pentru viitorul apropiat.

La nivelul Patriarhiei Române, în satele sărace, avem multe biserici în construcție, mai ales acolo unde n-au existat niciodată biserici, iar altele necesită restaurare sau reparație. Avem nevoie de case parohiale, pentru ca preoții să locuiască în sat, dar și de cantine parohiale, pentru ca oamenii săraci să fie și mai mult ajutați cu o supă caldă, cu un prânz, mai ales sâmbăta, după parastas sau duminica, după Sfânta Liturghie. Sărăcia actuală de la sate ne determină să organizăm mai multă solidaritate între parohiile urbane și cele rurale și mai multă cooperare cu autoritățile locale și cu posibili donatori.

Aceste activități social-pastorale coordonate de Biserică întâmpină însă dificultăți din cauza situației economice precare a multor comunități din mediul rural. Există în rândul preoților noștri multă voință de a ajuta pe cei săraci, dar puține mijloace de a realiza cele ce sunt urgent necesare.

Se constată tot mai mult că în satul în care nu este biserică, nu este preot, nu este casă parohială, sau preotul nu locuiește în sat, ci la oraș și face naveta la sat, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puțină solidaritate între oameni, mai puțină comuniune și mai puțină bucurie. În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică și zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranță, organizând programe de întrajutorare frățească și mobilizând oamenii credincioși să-i ajute pe cei mai săraci, situația spirituală și socială a parohiei este diferită. Deci, actul religios nu are numai o consecință cultică sau spirituală, ci el influențează și viața socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învățător și medic, între toți factorii de răspundere, se creează speranță mai multă și comuniune spirituală mai intensă. Totuși nu putem cere credincioșilor noștri să contribuie foarte mult la dezvoltarea activității social – pastorale a Bisericii în comunitatea rurală dacă ei sunt foarte săraci. În același timp, nu trebuie doar să așteptăm ajutorul statului român, ci trebuie să încurajăm și să prețuim agricultorii harnici și darnici din comunitatea noastră românească. Suntem interesați ca satul românesc să fie un sat în care viața să fie o binecuvântare, nu o înstrăinare a oamenilor de propriul pământ și de propria identitate. Aceasta înseamnă că putem să învățăm și din experiența altora, dar și să valorificăm din trecutul satului românesc unele virtuți spirituale, morale și practice, cum sunt: credința, cinstea, hărnicia, dărnicia, simțul proprietății și al inițiativei, solidaritatea și comuniunea în comunitatea rurală și între comunitățile rurale.

În limba română, se spune despre țăranul harnic și priceput că este gospodar, însă cuvântul „gospodar” vine din slavonă și înseamnă „domnitor”. Deci, într-un fel, un om gospodar este un domnitor pe moșia sa, cel care are grijă de aceasta, o apără și o cultivă, fiind bucuros de frumusețea și rodnicia ei. Gospodarul adevărat simte o răspundere constantă pentru moșia moștenită de la moși – strămoși. El exprimă sentimentul recunoștinței când moșia rodește și se bucură că o poate dărui sau transmite în stare bună urmașilor. Am dat doar un exemplu de valorificare spirituală și etică a unor termeni vechi din tradiția noastră.

3. Speranță pentru satul românesc: o agricultură rentabilă, orientată etico – social și ecologic

Speranța pentru satul românesc se află într-un viitor pregătit în mod activ, nu doar așteptat în mod pasiv. Speranța aceasta este ca ploaia care cade pe solul deja pregătit. Ploaia care vine de sus nu depinde de noi, dar lucrarea pământului depinde de noi, astfel că atunci când vine ploaia, aceasta trebuie să cadă pe un sol pregătit. Viitorul trebuie pregătit cu discernământ critic și creator, dar și cu efort stăruitor.

La punerea în practică a oricărui proiect major trebuie avut în vedere nu numai profitul material imediat, ci și câștigul spiritual pe termen lung. Profitul material pe termen scurt poate fi mare, dar consecințele pe termen lung pot fi uneori negative. Lacom de câștig sau profit imediat și nelimitat, omul individualist din epoca modernă și postmodernă, secularizat, exploatează în mod excesiv și nerațional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Astfel omul secularizat care a pierdut simțul spiritual al relației sale cu pământul, nu mai sfințește pământul, ci îl otrăvește, îl degradează și-l îmbolnăvește. Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este și o criză spirituală, o consecință a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat (Pierre Rabhi, „Manifest pentru o nouă relație a omului cu pământul„, p. 5).

Prin urmare, agricultura nu trebuie redusă la o industrie agrară, la o lăcomie pătimașă după profit material cu orice preț, ci trebuie avută în vedere și bogăția spirituală a relației om – natură și a oamenilor între ei și între generații succesive. Cu alte cuvinte, nu contează doar cantitatea materială obținută imediat, ci și calitatea relațiilor oamenilor cu natura și întreolaltă. Economicul nu mai trebuie separat de etica socială și de responsabilitatea ecologică. Practic, pentru prezent și viitor, trebuie promovate atât dezvoltarea asociațiilor agricole pentru producție mare (hrana întregii populații a țării și export), cât și fermele de familie în care se cultivă în mod deosebit relația familie – pământ și relațiile interumane. La nivelul acestor ferme de familie, cultura tradițională și relațiile interumane se păstrează mai puternic decât la nivelul fermelor de tip nord-american, industrial. Noi considerăm că ambele forme pot coexista în mod complementar. Valorile etico – sociale permanente privind generația prezentă și generațiile viitore însă trebuie cultivate în ambele forme de agricultură.

Mai precis, natura trebuie mereu cultivată ca dar al lui Dumnezeu, pentru noi și pentru generațiile viitoare.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea în acest sens: „natura nu-și îndeplinește rolul ei fără om, sau printr-un om care lucrează contrar ei. Prin coruperea, sterilizarea și otrăvirea naturii, omul face imposibilă existența sa și a semenilor săi. Astfel, natura nu este numai condiția existenței omului singular, ci și a solidarității umane. Natura apare într-un mod cu totul clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuși din punct de vedere etic sau spiritual” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă„, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, ediția a doua, p. 223).

Între creație și Creator, între dar și Dăruitor există o legătură de viață, pe care Sfânta Scriptură o descrie ca fiind: „legământul veșnic dintre Mine (Dumnezeu) și pământ și tot sufletul viu din tot trupul ce este pământ” (Facere 9, 16). Libertatea noastră însă, a fiecăruia dintre noi și a tuturor împreună, este cea care poate transforma o legătură sănătoasă și sfântă a vieții într-o legătură a degradării și a morții. Agricultorul adevărat este harnic și darnic; responsabil de a înmulți darurile și bucuria de a face pământul roditor. Dăruim semenilor noștri ceea ce am primit de la Dumnezeu ca dar, la care am adăugat munca și priceperea noastră; astfel realizăm o bogată comuniune veșnică divino – umană, unind, prin agricultură, cultul și cultura, știința practică și spiritualitatea profundă.

În plus, viața înseamnă mai mult decât consum, deoarece nu trăim numai biologic, ci și spiritual. Viața înseamnă mai ales comuniune de gândire și de acțiune între contemporani, dar și între generațiile trecute și cele viitoare.

În fața nelimitatei dorințe de câștig „mereu mai mult” care ruinează planeta pentru profilul unei minorități, sobrietatea este o alegere conștientă inspirată de rațiune. Ea este o artă și o etică de viață, sursă de satisfacție și de profundă stare de bine. Ea reprezintă o poziționare politică și un act de rezistență în favoarea pământului, a împărțirii bunurilor și a echității (Pierre Rabhi, „Manifest pentru o nouă relație a omului cu pământul„, p. 137).

Industrializarea agriculturii, prin utilizarea masivă a îngrășămintelor chimice, a pesticidelor și a semințelor hibride și prin mecanizarea excesivă a prejudiciat grav pământul care se ne hrănește, precum și cultura țăranilor. Pierre Rabhi constată în această privință: „Neputând produce fără a distruge, umanitatea se expune unor perioade de foamete fără precedent” (Ibidem, p.135).

O agricultură care nu poate să producă fără să distrugă poartă în ea germenii propriei sale distrugeri” (Ibidem, p.70).

Dacă noi consumăm totul și degradăm totul din natură (creație), dovedind lipsă de respect față de Creator, nerecunoștință și nepăsare față de darurile primite, ce transmitem generațiilor viitoare? Binecuvântare sau poluare? Pământ lucrat și sfințit sau pământ degradat și pustiit? Totuși, putem transmite generațiilor viitoare bogăție și înțelepciune, dacă gândirea noastră este creatoare de valori și voința noastră este promotoare a coresponsabilității și a cooperării practice la nivel național și planetar.

†DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook


Știri recente