Sărbătoarea Sfinților Casian și Gherman

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește la 29 februarie, pe Sfinții Cuvioși Ioan Casian și Gherman din Dobrogea, anul 2012 fiind un an bisect. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat generalizarea cultului celor doi sfinți în anul 1992, cu dată de prăznuire la 29 februarie, iar când nu sunt ani bisecți, la 28 februarie.

Mai multe informații despre viața sfântului Ioan Casian aflăm din volumul Sfinți Daco Români și Români al părintelui profesor Mircea Păcurariu: „Unul din cei ce i-au cercetat viața și nevoințele, preotul Ghenadie din Marsilia, care i-a fost fiu duhovnicesc, scria despre el că era „de neam scit”, deci un daco-roman, născut în provincia romană Sciția Mică. Aceasta era „patria lui”, la Pontul Euxin sau Marea Neagră, unde locuiau mai ales daco-romani, precum și greci, în 1912, învățatul arheolog Vasile Pârvan a descoperit în pădurea satului Șeremet (numit azi Casian, pe valea râului Casimcea), două inscripții care pomeneau de „hotarele Cassienilor” ceea ce înseamnă că învățatul călugăr purta numele locului natal. Născut pe la anul 360, într-o familie de oameni de frunte, a primit o educație aleasă într-una din renumitele cetăți grecești de pe țărmul apusean al Pontului Euxin, poate la Tomis; cunoștea bine cultura greacă și latină. Se pare că a intrat de tânăr într-o așezare monahală din regiune, unde a dobândit și o pregătire teologică. În jurul anului 380, însoțit de sora sa și de un prieten cu numele Gherman, – pe care mai târziu îl va numi „sfânt” – pornește într-o lungă călătorie în Răsărit, pentru a cunoaște Locurile Sfinte, în care a trăit și a învățat Mântuitorul Iisus Hristos. Cei doi tineri dacoromani, Ioan și Gherman, s-au așezat într-o mănăstire lângă Betleem, nu departe de peștera în care s-a născut Mântuitorul. După cinci ani, deci prin 385, dorind să dobândească noi cunoștințe și a se întări în virtute, cei doi monahi se îndreaptă spre pustiurile Egiptului, acolo unde trăiseră marii „părinți ai pustiei”: Pavel din Teba, Antonie cel Mare, Pahomie cel Mare, alcătuitorii primelor rânduieli de viață monahală, unde au rămas șapte ani. A urmat o scurtă reîntoarcere la Betleem, după care au mai stat câțiva ani în Egipt, în continuă căutare a izvoarelor desăvârșirii duhovnicești. Siliți de anumite tulburări ivite printre călugări, în jurul anului 400 cei doi prieteni, Ioan și Gherman, vin la Constantinopol, unde păstorea atunci, ca arhiepiscop, marele dascăl și cuvântător, Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a și hirotonit pe Ioan Casian întru diacon, fapt pentru care mărturisea mai târziu că i se socotește „ucenic”. Nici aici n-a avut parte de liniștea la care râvnea, pentru că în anul 404 marele său părinte duhovnicesc a fost arestat și trimis în exil în Armenia, unde a și murit (t 407). întristat de cele întâmplate, în anul 405 Casian și Gherman au plecat la Roma, prezentând papei Inocențiu I rugămintea clerului și a credincioșilor din Constantinopol de a-l ajuta pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Mijlocirea lor n-a avut însă nici o urmare, în această situație, cei doi daco-romani rămân un timp la Roma. După șederea lor aici, nu mai avem nici o știre despre Gherman. Probabil a murit aici, în fosta capitală a imperiului roman. Ioan Casian a plecat apoi singur la Massilia, în sudul Galici (azi Marsilia), unde a fost hirotonit preot și a întemeiat două mănăstiri, una de călugări și alta de călugărițe, în jurul anului 415. Le-a dat aceleași rânduieli de viață pe care le cunoscuse el însuși la Betleem și în pustiurile Egiptului. Acolo a și murit, probabil în anul 435. Curând a fost cinstit ca sfânt, la început în Marsilia și în sudul Franței, la 23 iulie, în Biserica răsăriteană (ortodoxă) este prăznuit la 29 februarie, când este an bisect, iar în anii nebisecți slujba i se cântă în ziua de 28 februarie, la Pavecerniță.

Ca teolog, Sfântul Ioan Casian a combătut erezia nestoriană, precum și unele învățături greșite ale Fericitului Augustin, stabilind adevărurile Ortodoxiei. Opera sa teologică este formată din trei lucrări. Prima se intitula Despre așezămintele mănăstirești cu viață de obște și despre remediile (leacurile) celor opt păcate principale, în 12 cărți. Era scrisă la rugămintea episcopului Castor de Apta lulia, în Gallia, care înființase o mănăstire în eparhia sa. În primele patru cărți, autorul prezintă regulile monahale propriu-zise, iar în ultimele opt învăța pe monah cum să lupte împotriva a opt păcate: lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, tristețea, trândăvia, slava deșartă și mândria. Iată, de pildă, ce spunea el în cartea a patra, despre mânie: „Leacul desăvârșit al acestei boale este ca să credem că nu ne este îngăduit să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici nedrepte. Căci duhul mâniei, întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptății. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei, întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în față icoana morții, care nu știm când poate veni, să ne păzim pe noi înșine de mânie și să știm că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământești, nici de posturi și privegheri, căci de vom fi stăpâniți de mânie și ură, vinovați vom fi judecății”.

A doua carte – și cea mai însemnată – purta titlul Convorbiri cu părinții, în 24 de cărți, în care se ocupa de menirea monahului și de lupta sa spre desăvârșire. Sunt prezentate aici întrebările pe care el însuși și mai ales Sfântul Gherman le-au pus celor mai vestiți monahi ai Egiptului – și răspunsurile acestora, deci un pateric. Ultima lucrare era Despre întruparea Domnului, în șapte cărți, în care combătea pe ereticul Nestorie. El aducea mărturii din Sfânta Scriptură și din scrierile unor Sfinți Părinți că Hristos-Dumnezeu s-a născut din Sfânta Fecioară Maria, care trebuie să fie astfel socotită ca „Născătoare de Dumnezeu” sau „Maica Domnului”. Presupunem că unele copii după lucrările sale au ajuns și la ierarhii dacoromâni de la Tomis și la teologii din Sciția Mică. în veacurile mai apropiate de noi, călugări români cu învățătură i-au tradus opera în românește, numindu-l „Casian Râmleamil”, răspândind-o apoi prin diferite copii, spre a fi citită de cât mai mulți.

Deși a trăit departe de patria sa, Biserica Ortodoxă Română îl revendică pe Sfântul Ioan Casian, atât pentru originea sa daco-romană, cât și pentru bogata sa moștenire culturală și spirituală, cu toate că aceasta aparține întregii Biserici creștine. De altfel, întreaga tradiție bisericească de pretutindeni îl cunoaște și sub numele de „Casian Romanul”.

De asemenea, mai multe informații referitoare la Sfântul Gherman, cinstit astăzi alături de Sfântul Ioan Casian, aflăm tot din volumul părintelui profesor Mircea Păcurariu: „Până în anii din urmă nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, deși numele său era menționat adeseori în opera literară a prietenului său, Sfântul Ioan Casian. Abia în anul 1989, mitropolitul Antonie al Transilvaniei l-a scos din uitare și i-a făcut cunoscut chipul luminos de teolog și de călugăr înduhovnicit. Puține date despre viața și cultura acestui mare străromân se găsesc în cartea lui Ioan Casian intitulată Convorbiri cu Părinții. De aici aflăm că ei se împrieteniseră încă de când erau copii de școală, apoi în oaste, precum și în viața călugărească, înseamnă că și Gherman era tot un daco-roman din Scythia Minor – ca și Ioan Casian – că învățaseră într-o școală din regiune – probabil mănăstirească – și că și-au făcut împreună serviciul militar în armata romană. Iar în alt loc, Ioan Casian scria: Amândoi eram nedespărțiți din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească; am viețuit împreună atât printre cenobiți, cât și în pustie și fiecare – pentru a ne arăta prietenia strânsă unul față de altul și scopul comun – aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte și un suflet în două trupuri. Din alte relatări ale Sfinți daco-români și români lui Casian, se desprinde că era mai în vârstă decât el, deci se născuse prin anul 355. În jurul anului 380 cei doi prieteni – și cu sora lui Ioan Casian -au plecat într-o călătorie în Orient, în dorința de a cunoaște Locurile Sfinte în care a trăit și a propovăduit Mântuitorul Iisus Hristos. S-au așezat, pentru început, într-o mănăstire de lângă Betleem, în apropierea locului în care s-a născut Iisus, iar după cinci ani, cei doi prieteni s-au îndreptat spre pustiurile Egiptului, unde trăiau mulți monahi cu viață aleasă, pentru a primi de la ei cuvinte de învățătură și a le urma nevoințele duhovnicești. Au rămas acolo ani îndelungați – doar cu o scurtă întoarcere în Betleem – căutând mereu modele de viață și mari Părinți ai pustiei. Sfântul Ioan prezintă cu multă nostalgie viața lor în îndepărtatele pustiuri ale Egiptului, fiind aprinși de dorul de fiecare zi al inimii, să ne întoarcem în provincia noastră și să ne revedem părinții. Ceea ce ne reaprindea mereu dorul era amintirea credinței și a evlaviei lor…. Mai departe scria de „moșia străbună a strămoșilor noștri”, de frumusețea peisajului Scythiei Minor, de „dorul de patrie”. În aceeași lucrare a lui Ioan Casian sunt redate mai multe convorbiri ale lor cu mari Părinți ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar în aceste Convorbiri, cel care punea întrebările era Gherman; deci el conducea discuțiile, ca un adevărat „dascăl”, câtă vreme Casian se prezenta mai mult ca „ucenic”. Valoarea Convorbirilor scrise de Ioan Casian se datorează – în mare măsură – tocmai măiestriei cu care punea Gherman întrebările. El apare astfel ca un adevărat coautor. Erau întrebări sau teme de teologie adâncă, mai ales de spiritualitate, dar și de filosofic și psihologie. Amândoi erau interesați să cunoască părerile Părinților pustiei despre lupta cu păcatul, prin post și alte mijloace, despre desăvârșire, despre rugăciune, despre unirea credinciosului cu Dumnezeu și altele. Cercetând întrebările lui Gherman, mitropolitul Antonie a ajuns la constatarea că acești doi daco-romani au fost primii isihaști de la noi, mai ales datorită rugăciunii neîncetate pe care au practicat-o în chiliile lor. „Toate aceste lucruri – scria Mitropolitul Antonie – sunt de mare importanță, pentru că fixează profilul cultural și spiritual al lui Gherman, atât în conștiința lui Ioan Casian, cât și a epocii, precum și a urmașilor”. În jurul anului 400 cei doi prieteni au venit la Constantinopol, capitala Imperiului roman de Răsărit, unde păstorea Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a hirotonit pe Gherman preot, iar pe Casian diacon. Au rămas în preajma marelui Părinte al Bisericii până la primul său exil, în anul 404. În anul următor, au plecat la Roma, pentru ca să ceară sprijinul papei. Misiunea lor în capitala Imperiului roman de Apus este prezentată de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V), care scria că ei, fiind cei mai devotați prieteni ai Sfântului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului și a credincioșilor din Constantinopol, către papa Inocențiu I, prin care-i cereau sprijinul în vederea readucerii lui din exil. De la Roma, știrile despre Gherman încetează. Probabil a murit aici, după anul 405. Înainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, în sudul Galici, unde a întemeiat două mănăstiri – una de călugări și alta de călugărițe -, cărora le-a dat rânduielile de viață ale călugărilor din pustiurile Egiptului. Acolo a trăit, singur, până în jurul anului 435. Și tot acolo și-a scris lucrările sale teologice, între care și Convorbirile cu Părinții pustiei. În aceste Convorbiri, Gherman este prezentat ca „sfânt”, ceea ce arată că Ioan Casian i-a păstrat aceeași admirație și prețuire chiar și după moarte. Fără îndoială că și alți contemporani care l-au cunoscut pe Gherman, l-au socotit tot ca un „sfânt”, atât pentru cultura lui, cât mai ales, pentru sfințenia vieții sale. Din aceste motive, în 1992 Sfântul Sinod a hotărât ca daco-romanul Gherman să fie trecut în sinaxarul sfinților români, alături de Sfântul Ioan Casian și de Cuviosul Dionisie Smeritul sau Exiguul. Sunt trei călugări cărturari care au făcut cinste neamului nostru și care au adus un aport de seamă la formarea teologiei patristice și a spiritualității răsăritene.

Comentarii Facebook


Știri recente