Sărbătoarea Sfântului Antonie cel Mare la Curtea Veche

Biserica Domnească – Paraclis Patriarhal – Sfântul Anton – Curtea Veche din Capitală își sărbătorește, în fiecare an la 17 ianuarie, ocrotitorul spiritual, pe Sfântul Antonie cel Mare, a cărui icoană făcătoare de minuni se află în acest sfânt lăcaș. Anul acesta, bucuria duhovnicească a sărbătorii a fost sporită de prezența Preasfințitului Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal și Secretarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Preasfinția Sa a oficiat Sfânta Liturghie cu ocazia celui de-al doilea hram al celei mai vechi biserici din București, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, în prezența a sute de credincioși.

După citirea Pericopei Evanghelice Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul a rostit un cuvânt de învățătură în care a evidențiat mai întâi sensurile ce se desprind din fragmentul evanghelic:”Sfântul Evanghelist Luca subliniază faptul că Mântuitorul era înconjurat de o mulțime mare de popor, iar poporul acesta era venit din mai multe regiuni ale Țării Sfinte. Erau oameni din întreaga Iudee, din Ierusalim și din părțile Mării Tirului și ale Sidonului. Deci, erau oameni din sudul, din central și din nordul Țării Sfinte care erau veniți așa cum spune Sfânta Evanghelie, să asculte cuvântul Evangheliei Împărăției Cerurilor și să vindece pe cei bolnavi ai lor și într-adevăr cei bolnavi de duhuri necurate se vindecau și mulți căutau să se atingă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru că simțeau că ieșea din El o putere mare care vindeca pe mulți. Practica creștinilor până în vremea de astăzi de a veni și de a se atinge de moaștele sfinților ale căror trupuri au devenit prin lucrare duhovnicească și prin sfințirea vieții chivote ale Duhului Sfânt, nimic altceva decât o continuare a acestei evlavii exprimate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu convingerea că ce care se vor atinge de Trupul Lui se vor vindeca. Ne amintim că Sfântul Luca de asemenea în Cartea Sfinților Apostoli vorbește despre dorința multora dintre ucenici, dintre creștinii convertiți de a se atinge de veșmintele Sfinților Apostoli. Mai mult decât atât, din pricina aglomerației erau fericiți dacă numai umbra lor trecea peste ei fiind convinși că atingerea de Sfinții Apostoli ca ucenici ai Mântuitorului ca și chivernisitori ai tainelor Împărăției Cerurilor pot aduce în viața oamenilor sănătate și binecuvântare de la Dumnezeu. Iar după ce Sfântul Luca menționează atitudinea aceasta a celor care au venit atât de departe să-L asculte pe Iisus și să vindece pe cei bolnavi din familiile sau dintre prietenii lor se continuă fragmentul cu prezentarea câtorva din Fericirile pe care Mântuitorul le-a rostit”.

Deși Fericirile reprezintă un program duhovnicesc pentru toți creștinii, pentru toți cei care au fost botezați, acest program a fost pus în practică mai ales de către călugări

Totodată, Preasfinția Sa a vorbit celor prezenți despre începuturile monahismului.

„Evanghelia aceasta a fost așezată de Sfinții Părinți pentru a fi citită în ziua de astăzi, 17 ianuarie, când Biserica face pomenirea Sfântului Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare, începătorul monahismului pentru că deși Fericirile reprezintă un program duhovnicesc pentru toți creștinii, pentru toți cei care au fost botezați, acest program a fost pus în practică mai ales de către călugări, de către cei care au ales ca viața lor în întregime să o închine Mântuitorului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu celui în Treime închinat, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Sigur că încă de la început cei mai mulți dintre creștini au dorit ca Evanghelia pe care au auzit-o de la Hristos sau de la ucenicii acestora să o pună în lucrare exact în litera și în duhul ei. De aceea, încă de la început mulți dintre creștini au ales ca să se izoleze în marginea orașelor sau a cetăților în care locuiau departe de familie și de zgomotul orașului ca în liniște, în pace, în singurătate să se poată ruga așa cum îndemna Sfântul Apostol Pavel în una din Epistolele sale neîncetat, ori lucrul acesta în familie sau în societate era dificil de realizat. De aceea, vedem încă din primii ani ai Bisericii creștine oameni care s-au retras în pustiu ca să se poată ruga neîncetat lui Dumnezeu să poată închina Lui fiecare clipă a vieții lor. Istoria Bisericii amintește de Sfânta Cuvioasă Tecla care a fost convertită la învățătura Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos de Sfântul Apostol Pavel de ucenicul acestuia Barnaba și care s-a retras într-o peșteră în care a trăit peste 70 de ani petrecând această îndelungată perioadă în pocăință, în meditație, în rugăciune neîntreruptă. Lucrul acesta a fost urmat de foarte mulți creștini”, a spus Preasfinția Sa.

Din pricina persecuțiilor mulți creștini s-au retras în pustiu

De asemenea, Preasfinția Sa a precizat că unii creștini s-au retras în pustiu și datorită persecuțiilor, evidențiind faptul că după încetarea prigoanelor ei au continuat să trăiască în pustie, în rugăciune, în retragere, în pocăință.

„La această dorință de închinare în totalitate a vieții lui Dumnezeu și rugăciunii s-a adăugat un nou motiv. Au apărut persecuțiile și atunci din pricina acestora mulți dintre creștini s-au îndepărtat în locuri pustii știind că autoritățile vor fi mult prea ocupate cu prinderea, cu judecarea și cu pedepsirea creștinilor care trăiau în cetăți și în orașe și nu vor mai avea energia suficientă pentru a-i urmări în deșert pe cei care s-au retras. De aceea, există multe mărturii ca Eusebiu de Cezareea, la Fericitul Ieronim și în alte lucrări din primele secole creștine care vorbesc de existența multor grupuri de creștini care trăiau fie în comunități mici, fie în singurătate desăvârșită în pustii, în peșteri, în locuri retrase, fie din această evlavie de a închina fiecare clipă a vieții lor lui Dumnezeu, fie din motivul acesta concret al persecuțiilor. Ceea ce este de remarcat este faptul că cei care s-au retras pentru a scăpa de persecuțiile împotriva creștinilor după ce acestea au încetat cei mai mulți dintre ei au preferat să rămână în continuare în pustiu întrucât au gustat deja din bucuria viețuirii în liniște și în comuniune cu Dumnezeu cel în comunine de Persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. De aceea, chiar dacă pacea temporar s-a reașternut peste Biserică ei au continuat să trăiască în pustie, în rugăciune, în retragere, în pocăință”, a mai spus Preasfințitul Părinte Varlaam.

Sfântul Antonie cel Mare este începătorul vieții monahale

Din viața Sfântului Antonie cel Mare învățăm că Fericirile pe care Mântuitorul le rostește pe munte la începutul activității Sale pot fi practicate atât de către călugări care se retrag din lume cât și în lume, a subliniat Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, după ce a evidențiat viața deosebită a marelui avă egiptean.

„Biserica reține că începătorul vieții monahale, a vieții cenobitice, adică singuratice a fost Sfântul Antonie cel Mare pe care Biserica noastră îl sărbătorește astăzi. El s-a născut în anul 251 în apropierea orașului celebru în vremea aceea Memphis într-un sat care supraviețuiește până astăzi într-o familie de creștini bogați care după nașterea lui Antonie au mai avut o fiică. Trăind în evlavie încă din familie după ce părinții lui au murit Sfântul Antonie la vârsta de 18-19 ani a vândut toată averea sau partea lui din averea moștenită de la părinți, a împărțit-o săracilor pentru că a fost impresionat de cuvântul Mântuitorului care spune Dacă vrei să fii desăvârșit mergi, împarte toate câte ai săracilor și apoi vino și urmează-Mi Mie. El chiar în spiritul literei a urmat acest cuvânt al Mântuitorului și a împărțit bunurile moștenite de la părinți săracilor și s-a retras la început undeva în apropierea localității natale în pustiu. Apoi s-a retras în pustiul Nitriei în care se va dezvolta odată cu ucenicii lui un mare centru al pustnicilor. Se vor aduna aici zeci de mii de călugări care vor trăi în singurătate sau în comunități foarte mici, urmând doar ca în duminici și sărbători să se adune împreună pentru Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Pustiul acesta era ca o albie secată a unui râu, lung de peste 30 de km și lat de 6-7 km și condițiile erau extrem de grele mai ales că aici se găseau cantități mari de Natriu care făcea atmosfera foarte încinsă de aici vine și numele pustiului. Foarte mulți negustori veneau aici pentru a exploata acest Natriu comercializându-l. Mai târziu după ce a exercitat nevoințele călugărești în acest pustiu Sfântul a coborât mai în sud într-un munte unde a adunat foarte mulți ucenici întrucât deja a devenit un om experimentat. Avea peste 35 de ani, iar în jurul lui s-au adunat creștini care au auzit de faima lui recunoscută în toată lumea chiar și la Roma și izvoarele istorice vorbesc de faptul că ucenicii Lui care au acceptat regula de viață foarte aspră pe care a gândit-o și a urmat-o Sfântul Antonie cel Mare au ajuns în toate zonele pustii ale Orientului în Palestina, în Siria, în Libia, în Arabia și se consideră că întreaga obște a călugărilor din timpul Sfântului Antonie cel Mare care erau ucenici direcți sau ucenici ai ucenicilor lui numărau aproximativ 100.000 de oameni. În partea ultimă a vieții Sfântul Antonie cel Mare a trăit-o în pustiul Tebaidei. Aici deja viața duhovnicească era cunoscută și ea a fost inițiată aici de Sfântul Pavel Tebeul numit așa pentru că s-a născut în Teba. Mulți dintre călugări pentru că au apărat cu fermitate dreapta credință au suferit mult din partea arienilor, a ereticilor, dar și a autorităților care pentru un timp au îmbrățișat această erezie. De-a lungul secolelor cu adevărat călugării au însemnat armata de elită a Bisericii care a apărat învățătura ei în momentele de criză când au apărut erori sau erezi și când cei mai harnici apărători au fost călugării și care în scris sau cu cuvântul au luptat împotriva acestor greșeli și au stabilit adevărata învățătură a Bisericii noastre în spiritul Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a marilor părinți ai Bisericii. Iubiți creștini, învățăm din viața Sfântului Antonie cel Mare că Fericirile pe care Mântuitorul le rostește pe munte la începutul activității Sale pot fi practicate atât de către călugări care se retrag din lume cât și în lume. Există atâtea mărturii care vorbesc despre evlavia atâtor credincioși care fiind în lume au trăit asemenea monahilor”.

„Sfântul Antonie cel Mare ocrotește această biserică de peste 160 și a luat-o în ocrotire și în grijă, dar nu numai pe ea, ci și pe toți cei care vin întotdeauna la icoana aceasta a Sfântului Antonie cel Mare și care pleacă genunchiul și își fac o rugăciune din toată inima și cu toată credința”, a spus Pr. Paroh Zaharia Gheorghe, Biserica „Sfântul Antonie” – Curtea Veche.

Sfântul Antonie cel Mare a devenit ocrotitorul bisericii de la Curtea Veche după incendiul din 23 martie 1847 când Biserica Sfântul Anton din apropierea bisericii de la Curtea Veche a ars în întregime. Biserica are și un muzeu parohial care deține o icoană cu Sfânta Treime la Stejarul Mamvri de la 1715, realizată în timpul domnitorului Ștefan Cantacuzino, care face parte din catapeteasma veche a bisericii. De asemenea, mai există în muzeul bisericii o anaforniță dăruită bisericii de Sfântul Constantin Brâncoveanu, precum și alte obiecte de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și din întreg secolul al XIX-lea.

Comentarii Facebook


Știri recente