Șapte ani fără vlădica Antonie

Se împlinesc astăzi șapte ani de la mutarea la Domnul a fericitului întru amintire mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului. Născut într-o familie basarabeană cu șase copii, Leonida a cunoscut de tânăr vitregiile vremii, fiind deportat, hăituit de Securitate și arestat de Miliție, dar a folosit toate aceste experiențe pentru a clădi o personalitate istorică a Bisericii Ortodoxe Române. Singurul supraviețuitor al familiei, Mihai Plămădeală, ne-a lăsat să-i trecem pragul casei pentru a-l descoperi pe ‘Leonea’, viitorul mitropolit Antonie.

În anul 1943, în Basarabia deja se pregătea refugierea românilor din calea frontului estic al celui de-al Doilea Război Mondial. Vasile Plămădeală, împreună cu soția sa, Elisabeta, și cei șase copii, Leonida, Gheorghe, Valeriu, Mihai, Alexei și Nicolae, au primit repartiție dincoace de Prut, în îndepărtata Oltenie, în comuna Ișalnița de lângă Craiova. Epopeea începerii unei noi vieți, în plin război mondial, reprezintă subiectul unei ‘cărți a refugiului’ ce abia a văzut lumina tiparului la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos și este lansată astăzi la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, din județul Brașov, ctitoria de suflet a mitropolitului Antonie. Cartea apare ca rod al strădaniei lui Mihai Plămădeală, singurul supraviețuitor al familiei, și se adaugă celei tipărite în 2011 tot sub semnătura sa și a istoricului Adrian Nicolae Petcu, unul dintre colaboratorii apropiați ai publicațiilor ‘Lumina’. ‘Dosarele nu știu tot!’ a fost primul volum dintr-un ‘triptic’ al vieții mitropolitului Antonie, văzut în lumina amintirilor și a documentelor.

‘Voi să scrieți ce nu apuc să scriu eu!’

Mihai Plămădeală, absolvent de Politehnică și de profesie inginer mecanic, ne-a povestit cum a luat naștere acest proiect editorial, ca un ‘testament moral’ al mitropolitului: ‘În 2003 eram în vizită la el, la Mitropolia din Sibiu, eu cu ultimii noștri doi frați în viață, Alexe și Nicolae; acum nu mai sunt nici ei. Și mitropolitul Antonie ne-a spus așa: ‘Voi să scrieți ce nu apuc să scriu eu!’. Nu se referea la lucrări teologice, pentru că știa că la astea nu ne pricepem’. Se referea la o carte a vieții, a exilului și a suferinței întru răbdare, la lucruri care s-au întâmplat și trebuie consemnate. La plecarea din Basarbia, Nicolae avea 3 luni neîmplinite, iar Alexe avea 5 ani. Singurul care își nota, providențial s-ar zice, întâmplările vieții într-un fel de jurnal era Mihai. Din jurnalul inimii scrie în continuare, împlinind una dintre ultimele dorințe ale fratelui mai mare.

Interlocutorul nostru știe că s-a scris mult despre fratele său. Biografii au accentuat, însă, activitatea teologică, ecumenică sau arhierească. Mitropolitul Antonie însuși ne oferă date autobiografice în ‘Amintiri’, ‘Basarabia’, ‘Rugul Aprins’ și ‘Trei ceasuri în iad’, dacă ar fi să amintim doar trei titluri din bogata-i operă. ‘Viața lui și-o povestește singur în ‘Amintiri”, recunoaște Mihai Plămădeală. ‘Eu știu lucrurile ‘din afară’, iar el le-a consemnat ‘dinăuntru’.’

Gheorghe, model de dragoste de frate

Mărturisește că nu va uita niciodată ziua de 11 ianuarie a anului 1950. În casa cântărețului bisericesc Vasile Plămădeală din Militari, București, intra milițianul sectorist Alexandru Prescornițoiu. După o scurtă discuție cu capul familiei, acesta se retrăgea, lăsând în urmă un tată descumpănit: ‘Tata l-a condus pe milițian la poartă și s-a întors, spunându-ne: ‘A venit să-l aresteze pe Leonida. Are condamnare 7 ani de temniță grea. În lipsă”. Milițianul ‘om’, așa cum îl numește Mihai Plămădeală, le-a dat însă un răgaz de 7 zile, urmând a se întoarce pe 18 ianuarie pentru a pune în executare mandatul. ‘Urmăritul’ Leonida se numea Antonie, fiind deja călugăr la Mănăstirea Prislop: ‘Am făcut un consiliu de familie așa, scurt, Gheorghe s-a oferit imediat să plece să-l anunțe. Dar n-aveam nici un ban în casă. A umblat tata a doua zi la toți cunoscuții, la părintele și s-a împrumutat de bani de drum. Nenorocirea a fost că era o vreme cumplită, cu viscol. Gândiți-vă că a trebuit să treacă Mureșul înot! Când a ajuns la Prislop, a trebuit să zacă 2-3 zile până când s-a întremat cât de cât ca să plece amândoi spre București’. Pentru tânărul Gheorghe, însă, această călătorie inițiatică avea să fie fatală: s-a ales cu o pneumonie ce a degenerat în TBC agravat. La 31 octombrie 1951 trecea la cele veșnice, motivul îmbolnăvirii sale fiind trecut sub tăcere pentru a-l proteja pe monahul Antonie de o învinovățire ce probabil l-ar fi măcinat profund: ‘Varianta susținută, la inițiativa lui Gheorghe, cu acordul părinților și al fraților, a fost aceea că, după defilarea de 1 mai 1950, împreună cu alți colegi, a făcut baie în lacul Floreasca și a răcit puternic, cu toate urmările. Consemnul a fost păstrat cu strășnicie în familie, pentru a-l feri pe fratele nostru Leonida (Antonie, n.r.) de un sentiment de vinovăție’.

Față de familie, alegând calea Bisericii și a monahismului, Antonie a devenit independent: ‘Toată viața s-a descurcat singur. De la Chișinău a plecat prin transfer la Seminarul ‘Nifon’ din București. Apoi la facultate a stat la cămin. După aceea, s-a călugărit și a avut perioade grele, când a trebuit să se ascundă. Abia după decretul din 1959 a stat mai mult în familie, când a fost alungat din monahism’. Iar în familie a găsit tot timpul un sprijin de nădejde: ‘A fost sprijinit de familie în toate acțiunile sale, mai ales când era fără serviciu, când era muncitor, apoi la Mase Plastice, în București. A avut tot sprijinul nostru, locuiam împreună, trei frați. A locuit acolo până în 1968, când a plecat în Anglia, la studii. După ce a revenit din Anglia și a fost numit episcop-vicar, am stabilit o regulă în familie: Nimeni să nu-i ceară nimic! Pentru că veneau tot felul de intervenții și atunci am spus că nu discutăm nimic. Fiecare cu meseria lui! Ai o problemă, te duci la el în audiență! Noi am încercat să fim foarte discreți, n-am vrut să fim toată ziua pe capul lui, la mitropolie’.

Intelectual chiar și la munca de jos

În perioada în care era muncitor la Fabrica de Mase Plastice, Antonie Plămădeală a scris romanul ‘Trei ceasuri în iad’: ‘L-a întrebat cineva de ce scrie, atunci când lucra munca de jos, în condiții foarte grele. Și a răspuns: ‘Nu vreau să uit că sunt un intelectual!’. Vreo trei ani a lucrat foarte greu, apoi a avansat, ajungând la muncă de birou. Eu aveam un coleg de facultate care era inginer-șef la fabrică. Și îmi zicea: ‘Băi, frate-tău niciodată nu vine fără o carte la el! El stă lângă mașină și citește!’. Adevărul este că a fost respectat în fabrică de toți oamenii, nimeni nu și-a bătut joc de el pentru că era venit din monahism. De la muncitor până la director, toți îl respectau. I-au făcut forme de avansare la vremea potrivită, pentru că și-au dat seama că este făcut din alt aluat’, adaugă fratele mitropolitului.

‘Dacă am greșit cuiva, cer iertare. Eu i-am iertat pe toți!’

Mitropolitul Antonie a iubit Biserica și și-a respectat familia. Ctitoria sa de suflet rămâne însă Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, așezământ spre care se îndreaptă astăzi cei care l-au cunoscut, pentru a-i aduce pios omagiu: ‘Mănăstirea Sâmbăta este lucrarea lui de-o viață! Și realizarea lui cea mai importantă! Dacă a ținut la ceva în viață mai mult decât la familie, a fost să reconstruiască această mănăstire!’.

Remarcabil este că Mihai Plămădeală a reușit să înțeleagă îndemnul testamentar al fratelui său și să îi ierte pe cei care au căzut în plasa Securității, semnând note informative despre mitropolit: ‘Aici nu este vorba de iertare, ci de înțelegere. Antonie scrie în testamentul lui: ‘Dacă am greșit cuiva, cer iertare. Eu i-am iertat pe toți!’. Deci, în primul rând, el i-a iertat pe toți. De-asta și eu, după ce am văzut sute de dosare la CNSAS și ce mizerii, ce condiții și cum îi presau pe oameni, am înțeles fenomenul poate mai bine decât alții. Și mă gândesc ce l-a determinat pe acel om să scrie, la ce presiuni a fost supus’. După întâlnirea cu Mihai Plămădeală, rămân cu impresia că am cunoscut un om care își merită misiunea asumată – ‘nu grea, dar dificilă’ – de a îndeplini testamentul moral al nobilului mitropolit cărturar Antonie al Ardealului. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 29 august 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente