Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor s-a încheiat la Catedrala patriarhală

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor s-a încheiat miercuri, 25 ianuarie, în București, cu Vecernia de la Catedrala patriarhală, la care au asistat reprezentanți ai mai multor Biserici și confesiuni creștine din Capitală, precum și reprezentanți ai autorităților de stat.

Slujba Vecerniei a fost săvârșită de Preasfințitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, potrivit Ziarul Lumina. În cuvântul de învățătură, pastorul Bela Zsold de la Biserica reformată-calvină ‘Calvineum’ din București, referindu-se la tema din acest an a Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor (‘Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba!’ – I Corinteni 15, 51), a arătat că ‘sunt multe lucruri care ne deosebesc, dar credința noastră comună în victorioasa Înviere a Mântuitorului Iisus Hristos ne unește’. ‘Unitatea nu înseamnă pierderea identității. Trebuie să știm cine suntem: ortodocși, romano-catolici sau protestanți, pentru că doar cunoscându-ne pe noi înșine îi putem respecta și iubi pe frații noștri în credință’, a spus pastorul. Pentru a ilustra contextul social actual în care nevoia de unitate se resimte tot mai mult, Bela Zsold a amintit de exemplul laodicenilor din capitolul 3 al Apocalipsei, pe care Domnul îi critică pentru faptul că sunt săraci, în ciuda bogăției materiale, sunt orbi, în pofida școlii medicale și a unguentului pentru ochi pe care-l produceau, sunt goi, deși hainele de lână neagră produsă în Laodiceea erau renumite. ‘Laodiceea de astăzi suntem noi, cei care am primit de la Dumnezeu bogății spirituale și materiale, cei care ne declarăm creștini, dar credința noastră este o credință superficială, cei care suntem mândri de realizările noastre, de știința noastră, de hainele noastre și nu ne dăm seama că toate darurile vin de la Bunul Dumnezeu’, a spus pastorul Bela Zsold.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit despre centralitatea adevărului Învierii lui Hristos în creștinism și necesitatea asumării lui prin pocăință, ca înviere a sufletului din moartea păcatului și ca pregătire pentru învierea cea de obște. ‘Viața în Biserică are ca punct principal învierea sufletului din moartea păcatului. Aceasta este premisă și pregătire pentru învierea din morți a sufletului. Toți oamenii vor învia, ceea ce arată că învierea este în exclusivitate un dar al lui Dumnezeu, dar nu toți cei înviați vor avea aceeași stare. Vor avea stare de fericire doar cei care s-au pregătit pentru învierea universală încă din timpul vieții pe pământ, prin învierea sufletului din moartea păcatului. De aceea, noi când ne reunim, când ne întâlnim, când avem o atitudine amicală, dacă nu se poate întru totul frățească, simțim darul învierii sufletului din păcatul dezbinării, al izolării, al lipsei de comunicare. Păcatul, ca formă multiplă de egoism, creează un zid nevăzut în jurul eului uman, astfel încât egoismul și individualismul sunt începutul morții sufletului prin autoizolare. De aceea, comuniunea, reconcilierea, împăcarea omului cu Dumnezeu și a oamenilor întreolaltă sunt început al învierii. Taina pocăinței este cea mai profundă experiență a darului învierii duhovnicești și, din acest punct de vedere, mișcarea ecumenică la început a fost o mișcare de pocăință. Dezbinările multe dintre creștini au împiedicat credibilitatea misiunii creștine în Africa și în Asia. Multele certuri dintre creștini au fost o contramărturie atunci când era predicată Evanghelia iubirii lui Hristos. Spațiul de misiune creștină era un spațiu de confruntare între diferite confesiuni creștine europene, care făceau misiune în alte continente. Recunoașterea unei anumite culpabilități a dezbinărilor, a certurilor, a polemicilor a fost punctul de plecare al dorinței de refacere a unității creștine. Apoi, Primul Război Mondial, în care s-au angajat popoare creștine, unele împotriva altora, și al Doilea Război Mondial au fost momente care chemau, de asemenea, pe creștini la pocăință. Odată cu pocăința și recunoașterea greșelilor s-a dezvoltat și dorința de a reface unitatea sau cel puțin de a înlocui disputa cu dialogul, concurența cu cooperarea și vrajba cu o atitudine prietenească. Ca și în viața duhovnicească, și în viața de familie, căutarea aceasta de refacere a unității creștine vizibile a avut perioade de entuziasm și perioade de uscăciune. Au fost perioade în care rugăciunea era foarte entuziastă și perioade în care ea abia se mai zărea ca o practică în viața comunităților din diferite zone ale pământului. Învățăm însă de la Sfinții Părinți că, dacă nu putem să avem întotdeauna aceeași intensitate în viața noastră de familie, în prietenie și în căutarea unei stări duhovnicești mai bune, cel puțin să rămânem statornici în căutare. Deci, rugăciunea pentru refacerea unității vizibile a creștinilor astăzi nu înregistrează un entuziasm ca în anii 1920-1930 sau ca în anii 1950-1970, însă importantă este statornicia, fidelitatea față de ideal’, a spus Preafericirea Sa.

Comentarii Facebook


Știri recente