Samarineanul milostiv – chip al lui Hristos și al omului bun

În ediția de astăzi a săptamânalului „Lumina de Duminică ” avem predica Preafericitului Părinte Daniel, la duminica a XXV-a după Rusalii: (Pilda samarineanului milostiv) pe care o prezentăm în continuare:

Samarineanul milostiv – chip al lui Hristos și al omului bun

În Evanghelia Duminicii a XXV-a după Rusalii, Sfântul Evanghelist Luca prezintă una dintre cele mai frumoase parabole rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscută sub numele de Pilda samarineanului milostiv. Această pildă ne învață că orice om aflat în pericol trebuie sprijinit și ajutat, fără a ține cont de diferențele etnice, religioase, sociale ori de altă natură.

Preoția Vechiului Testament ajunsese un cult formalist, fără duh filantropic

„Pilda Samarineanului milostiv” pare a fi, la o primă vedere, o întâmplare din viața unui om oarecare, însă Sfinții Părinți ai Bisericii au arătat, în tâlcuirile lor, că această pildă ne descoperă însăși taina mântuirii neamului omenesc, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a coborât din ceruri și S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i mântuiască de păcat și de moarte, dăruindu-le viață veșnică.

Astfel, omul care a coborât de la Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari reprezintă întreg neamul omenesc care a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, prin neascultarea protopărinților Adam și Eva, iar apoi a fost jefuit de darurile duhovnicești ale prieteniei cu Dumnezeu și a suferit lovituri aproape mortale de la tâlharii sufletești, adică de la demonii care îi îndeamnă pe oameni spre păcate și patimi care rănesc și îmbolnăvesc sufletul și trupul.

Preotul și levitul din pildă simbolizează preoția Vechiului Testament care, deși la început era un semn al lucrării lui Dumnezeu în istorie, ea ajunsese un cult formalist și o literă moartă, pentru că despărțea adorarea lui Dumnezeu de iubirea milostivă și smerită față de aproapele. Mesajul Evangheliei acestei duminici este mai întâi un corectiv adus unei religii autosuficiente, care devenise exclusiv preocupată de propria afirmare în societate, transformându-se într-un scop în sine, în loc să fie un mediu și un mijloc de mântuire a oamenilor.

Samarineanul, care s-a distins prin omenia și bunătatea sa, în pilda spusă de Mântuitorul, făcea parte dintr-un neam considerat inferior de iudeii timpului, atât în privința credinței, cât și a etniei lui în Țara Sfântă. Surpriza, însă, vine tocmai din faptul că un om aparținând unui neam străin și disprețuit se distinge, prin bunătatea sa, de un preot și un levit, persoane de vază ale societății iudaice antice. Samarineanul, de la care, din cauza prejudecăților existente, nimeni nu aștepta ceva bun, se dovedește a fi cel mai omenos în raport cu semenul său aflat în suferință. Din acest motiv, samarineanul milostiv a fost considerat chipul ori simbolul Mântuitorului Iisus Hristos, Care vine smerit în lume, dar este întâmpinat cu suspiciune de mai-marii poporului Său. De pildă, opozanții Mântuitorul Iisus Hristos evidențiau originea Sa galileiană (cf. Ioan 7, 52), pentru a-L desconsidera, întrucât, Galileea era, de multă vreme, un amestec de etnii sau neamuri diferite (cf. Isaia 8, 23; Matei 4, 15).

Preotul și levitul au venit, au văzut și au plecat indiferenți

Samarineanul milostiv se deosebește de preotul și levitul Legii Vechi prin mila, compasiunea și iubirea sa necalculată, adică fără dorință de câștig, arătând un comportament atent și compătimitor față de omul aflat în dificultate. Această iubire milostivă și smerită, care se arată în fapta samarineanului milostiv, este chipul iubirii dumnezeiești milostive, care are milă de fiecare om, fiindcă Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Cu alte cuvinte, Evanghelia acestei duminici arată valoarea unică și infinită a fiecărei persoane umane, indiferent de neam, de stare socială și de situație*. Pentru Dumnezeu, omul are valoare și când este puternic, și când este slab, și când este sănătos, și când este bolnav, și când se află în stare de bucurie, și când se află în stare de necaz, și când se află în libertate, și când se află în închisoare ori în altă dificultate.

Preotul și levitul au venit lângă cel rănit, l-au văzut și au plecat indiferenți, tăcuți și nemilostivi. Au văzut situația omului „abia viu”, adică aproape mort, care se zbătea între viață și moarte, după ce fusese bătut și jefuit de tâlhari, dar nu au făcut nimic pentru a-l ajuta. Însă samarineanul milostiv, un anonim care nu se remarcă nici prin rang, nici prin bogăție, nici prin noblețea neamului său, devine un om al compasiunii și al acțiunii, venind în ajutorul celui rănit, care se zbătea între viață și moarte. Îi leagă rănile, toarnă pe ele untdelemn și vin – elemente care simbolizează Botezul și Euharistia – îl pune pe asinul său și îl duce la o casă de oaspeți.

Casa de oaspeți, unde cel jefuit și rănit de tâlhari a fost dus de bunul samarinean, este, în înțeles duhovnicesc, Biserica, pentru că în Biserică se vindecă cei răniți de tâlharii sufletului, adică de demoni și de păcate. Biserica este un spital, nu un tribunal, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este locul unde se vindecă cei bolnavi de păcate și amenințați de moartea sufletească. Ea este „locul unde se mântuiesc cei condamnați la moarte” – zice Sfântul Efrem Sirul -, pentru că plata păcatului este moartea (Cf. Romani 6, 23). În Biserică ne vindecăm de păcate și ne pregătim pentru înviere: acum pentru învierea sufletului, iar învierea trupului o dobândim când va avea loc învierea cea de obște, la venirea în slavă a lui Hristos.

Cei doi dinari pe care i-a dat samarineanul milostiv stăpânului casei de oaspeți, ca să îngrijească de cel rănit, reprezintă, în tâlcuirea Sfinților Părinți, Vechiul și Noul Testament. Iar cuvintele samarineanului milostiv: „și ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce eu îți voi da înapoi”, se referă la răsplata pe care Hristos-Domnul o va da celor care lucrează pentru mântuirea și pentru vindecarea oamenilor, atunci când se va întoarce, la a doua Sa venire, „ca să judece viii și morții”.

Aproapele este omul bun care ajută pe alții imediat și necondiționat

După ce Mântuitorul Iisus Hristos explică cine este aproapele nostru, prin intermediul acestei parabole, învățătorul de Lege care L-a ispitit a înțeles că aproapele este omul care ajută imediat și necondiționat.

Aproapele nu trebuie neapărat să fie o rudă, nu e obligatoriu să fie un prieten ori un conațional, ci aproapele este omul care are iubire milostivă față de semenii săi, este omul prin care Dumnezeu vine spre noi ca să ne ajute, aproapele este omul lui Dumnezeu pentru că e milostiv ca Dumnezeu. Adesea, aproapele este un necunoscut, unul la care nu te-ai fi așteptat vreodată că-ți va fi de mare folos pentru a-ți vindeca rănile trupești și sufletești, pentru a te sprijini în necazuri și situații dificile, ori pentru a-ți duce sufletul la casa de oaspeți, adică a te ajuta să te apropii mai mult de Biserică, de înnoirea vieții și mântuirea sufletului.

Fiecare om poate fi aproapele nostru dacă, prin ajutorul său milostiv, devine lucrător al iubirii milostive a lui Dumnezeu, devine mână milostivă a lui Dumnezeu pentru a ajuta pe cei care au nevoie de ridicare și vindecare.

Credința lucrătoare prin iubire

Finalul pildei din Evanghelie îl determină pe învățătorul de Lege care L-a ispitit pe Mântuitorul Hristos să recunoască faptul că samarineanul milostiv a fost aproapele celui jefuit și rănit de tâlhari. Evanghelia acestei duminici, însă, nu se încheie cu această constatare, fapt care ar fi însemnat că prin pilda Sa Mântuitorul a răspuns doar unei curiozități, ci ea conține și un îndemn puternic: „du-te de fă și tu asemenea!”. Îndemnul Mântuitorului, adresat cărturarului care L-a întrebat: „cine este aproapele meu?” și care a recunoscut valoarea faptei milostive a bunului samarinean, îl obligă pe acesta să arate și el aceeași atitudine. Fără acest îndemn, pilda Mântuitorului ar fi rămas doar o povestioară frumoasă. Îndemnul Său ferm: „du-te de fă și tu asemenea!”, însă, transformă pilda într-un program pentru dobândirea mântuirii, adresat nu doar acelui cărturar, ci și tuturor oamenilor din toate timpurile și din toate locurile.

Inspirată de această parabolă, Biserica a înțeles, încă de la începuturile ei, că nu se poate ocupa numai de rugăciune și de citirea Sfintei Scripturi, ci trebuie ca, după Liturghie, să dezvolte și filantropia sau opera de caritate. De aceea, multe așezăminte ale Bisericii, fie case pentru pelerini, spitale, orfelinate sau azile de bătrâni, s-au numit ori încă poartă numele de „Bunul Samarinean”, iar lucrarea lor filantropică se mai numește și „operă samarineană”, adică operă inspirată și motivată de îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos „du-te de fă și tu asemenea!”, din Pilda samarineanului milostiv. Deci, în lumina Evangheliei lui Hristos, Biserica a organizat primele spitale pentru bolnavi, cantine pentru săraci, adăpost pentru călători și altele asemenea acestora, astfel încât întreaga sa lucrare de ajutorare a oamenilor aflați în nevoi să devină o punere în practică a Evangheliei și o credință lucrătoare prin iubire (cf. Galateni 5, 6).

Lucrarea lui Dumnezeu se arată prin oamenii buni și milostivi

Biserica a rânduit citirea acestei Evanghelii acum, la începutul Postului Nașterii Domnului, ca o pregătire pentru primirea luminii Întrupării Fiului lui Dumnezeu în lume. Evanghelia acestei duminici ne ajută să ne pregătim mai bine pentru întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos Care, tainic, coboară din cer pe pământ, ca să ne mântuiască pe noi, vindecându-ne de păcate și boli, dăruindu-ne sănătate și viață cerească prin harul Său. Această pregătire, pentru întâmpinarea sărbătorii Nașterii Domnului, trebuie să se facă atât prin citirea deasă a Sfintei Scripturi, cât și prin rugăciune mai intensă, spovedanie și împărtășire euharistică, prin milostenie mai sporită, prin ajutarea celor căzuți în greșeli și aflați în situații grele, ca să se ridice, prin vindecarea rănilor sufletești și trupești ale semenilor noștri. Vedem din Evanghelia acestei duminici că Mântuitorul Iisus Hristos dorește mai întâi ca omul să fie milostiv față de semenii săi, să-i ajute fără să-i judece, pentru ca fiecare persoană suferindă sau necăjită, care are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, să simtă că Dumnezeu vine la noi prin oameni milostivi și buni. De aceea, poporul român spune despre un om milostiv și bun că este „un om al lui Dumnezeu”. În acest sens, omul milostiv și smerit, bun și darnic devine o lumină și un izvor de bucurie pentru semenii săi, mai ales într-o lume în care întunericul lăcomiei și al nepăsării față de suferința oamenilor aduce multă întristare și deznădejde celor care suferă.

Să ne ajute Milostivul Dumnezeu să înțelegem Evanghelia acestei duminici ca fiind un program deodată duhovnicesc și filantropic (caritabil), pentru toată perioada postului care urmează și pentru toată viața noastră. Programul este mai întâi duhovnicesc, întrucât iubirea curată, smerită și milostivă se dobândește prin rugăciune, ca dar al harului lui Dumnezeu, lucrător în sufletul omului. Programul este, de asemenea, filantropic, întrucât iubirea milostivă din inimi se arată prin lucrarea mâinilor care săvârșesc faptele bune de ajutorare a oamenilor în nevoi.

Rugăm pe Hristos-Domnul să dăruiască bucurie multă celor milostivi, să întărească și să răsplătească cu darurile Sale cerești, sfințitoare și mântuitoare, pe toți cei care ajută pe semenii lor în spitale, în cămine de bătrâni, în case pentru copii și pe toți cei ce participă la programele și activitățile care alină suferința, vindecă bolile și înalță demnitatea omului iubit de Hristos și de sfinții Lui, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin.

†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Nota:

* Sfinții Părinți ai Bisericii, înțelegând valoarea pe care Dumnezeu o acordă milostivirii și ajutorării semenului, indiferent de originea sau identitatea acestuia, au multiplicat și răspândit în societate mesajul Evangheliei, contribuind astfel la pacea și buna înțelegere dintre oameni și comunități. Iată un exemplu din Filocalia XI:

„Întrebare: Un mirean iubitor de Hristos a întrebat: voiesc să storc în teascul meu vinul unui iudeu. Oare e păcat?

Răspuns: Dacă Dumnezeu, plouând peste țarina ta, n-ar ploua și peste cea a iudeului, nici tu n-ar trebui să storci vinul lui. Dar dacă iubirea Lui de oameni se întinde peste toți și plouă peste drepți și nedrepți, de ce tu voiești să fii neomenos și nu mai degrabă milostiv, precum El însuși zice: «Fiți milostivi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este»”. Sfinții Varsanufie și Ioan – Scrisori duhovnicești, răspunsul 686 (al lui Ioan), în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. XI, Editura Humanitas, București, 2009, p. 552

Comentarii Facebook


Știri recente