După un drum lung și aspru, prilejuit de Postul cel Mare, am ajuns și în ultima duminică dinaintea Paștilor. Duminica Floriilor sau sărbătoarea Floriilor, cum i se mai spune, este prilej de bucurie pentru toți creștinii. Cei mici se prind de cei mari și merg împreună la biserică, cu ramuri de salcie înverzite în mâini, pe care la întoarcerea acasă le aduc sfințite, pline de binecuvântări menite să le purifice trupul, casa și familia. Citiți mai jos un interviu cu Doina Ișfănoni, director științific al Muzeului Național al Satului ‘Dimitrie Gusti’, care a avut amabilitatea să împărtășească cu noi trăirile care o leagă de această sărbătoare, ca etnograf, dar și ca om.
Povestiți-ne, vă rugăm, o experiență personală legată de sărbătoarea Floriilor
O experiență interesantă am trăit în Bucovina. Am participat la o sărbătoare de Florii, la Voitinel, o localitate în care trăiesc niște buni prieteni de-ai mei. Am rămas plăcut impresionată, în primul rând, de ritualul aducerii ramurilor de salcie în biserică, încă din Sâmbăta lui Lazăr, pentru a fi sfințite în Liturghia de duminică. Am avut, apoi, bucuria de a-i vedea pe oamenii de acolo, cum cu mic, cu mare, toți primeniți, au mers la biserică.
Asta mi-a creat o stare de bucurie enormă, o repet. Pentru mine, sărbătoarea și mersul la biserică înseamnă o depășire a stării obișnuite, iar în Voitinel am regăsit acest sentiment. Îmi amintesc de felul cum ieșeau pe poarta caselor lor, copii, bătrâni, bărbați, uneori și familii integrale, și se îndreptau spre biserică. Mulți s-au împărtășit la acea slujbă de Florii. De asemenea, au aprins lumânări pentru memoria celor răposați, iar toată lumea a ascultat slujba într-o stare de respect și de tihnă.
Aceeași atmosferă s-a păstrat și în momentul în care oamenii, după ce preotul i-a miruit, au primit ramurile sfințite. Chiar dacă credincioșii au venit în număr mare la biserică, salcia a ajuns pentru toți. Sunt atitudini și un mod comportamental pe care în oraș nu le mai regăsim. Participarea mea la această sărbătoare a fost cumva și ca o carte de etnografie, pe care am îmbogățit-o prin participarea la slujbele din Săptămâna mare, inclusiv la slujba de Înviere și în prima zi de Paști.
Spun ca o carte, deoarece foarte multe lucruri pe care le-am descoperit în urma lecturilor mele oamenii continuă să le săvârșească în acea localitate – de la ținuta frumoasă până la evlavia cu care își asumă slujba, apoi la comportamentul civilizat cu ramurile de salcie. Întorcându-mă acasă, împreună cu gazdele mele, am regăsit grija față de copiii mici, grija față de animale, și de-abia la urmă grija pentru ei înșiși, gospodarii casei. Este foarte interesant cum firescul gestului spune mai mult decât cuvântul. Oamenii aceștia continuă să facă niște lucruri aproape din reflex. Nu-ți mai pot decripta toate înțelesurile, dar ei continuă să facă aceste gesturi.
Ceea ce am putut constata și mi-a făcut multă plăcere – în momentul în care omul observă că respecți gestul lui, că ești interesat, nu ca să-l pui în dificultate, ci, dimpotrivă, din interes, el devine, deodată, sfătos. Dacă nu știe el, sigur găsește doi, trei în jur sau îndeamnă să mergem împreună la mama x, pentru că ea ‘sigur n-a uitat’. Te poartă ca pe un oaspete special și nu poți decât să resimți bucurie în încercarea ta de a-i înțelege și în dorința lor de a-i cunoaște. Sigur, și din partea ta ca cercetător, trebuie să existe o anumită deschidere, o anumită umilință, dacă vreți, să nu faci pe ‘atotcunoscătorul’, pentru că omul se inhibă și nu mai are nici un fel de bucurie în a-ți împărtăși ce știe el.
Când familiile mai tinere nu știu ceva, merg la cei mai în vârstă să afle. Așa am auzit, spre exemplu, despre una din practicile existente în zonă, legat de Florii, cea care se referă la înghițitul unui pește mic, de viu. În acest fel consideră pescarii că își asigură norocul. Este vorba de simbolismul peștelui, legat de numele și activitatea lui Hristos, în perioadele în care creștinismul era trecut ca atitudine în afara legii. Pe atunci, proscrierea constituia un element de marcare a confesiunii doar prin anumite simboluri – miel, pește -, substitute prin care creștinismul se exprima cumva public și cei ce împărtășeau aceleași convingeri se puteau aduna.
Unii mi-au povestit – aspect atestat de literatura de specialitate – cum că aveau semeția de a da anafură pe apa râului sau a lacului, ca în felul acesta peștii să tragă la ei.
Smerenia mlădițelor, smerenia oamenilor
Ați simțit într-un fel deosebit trăirea sărbătorii, dată fiind prezența dumneavoastră în mijlocul acelor oameni și în acel spațiu?
Pot să spun că pentru mine, ca orășeancă (sunt născută pe asfaltul Bucureștiului, deși am avut popasurile copilăriei la țară, la bunici), această experiență m-a ajutat să fac o legătură între amintiri. Să mi-o aduc în minte pe bunica, cu o serie de cuvinte, de gesturi, de activități, pe care acum, punându-le într-o succesiune logică de acte ritualice, mi le pot asuma. Așa am învățat să fac pască, trăind în Bucovina momentele premergătoare Paștilor. Așa am învățat să o fac rotundă, și am înțeles de ce trebuie rotundă, am învățat să fac pe ea crucea răstignirii și să împletesc de jur-împrejur ‘funia timpului’. Așa am învățat, chiar și ca rețetă gastronomică, să știu să apreciez cantitățile și calitățile cuvenite pentru aluat.
Am mai învățat că e bine ca la marile sărbători să fac cu mâna mea câteva lucruri, care țin, iată, de simbolurile pascale. De exemplu, îmi fac singură aluaturile, nu le cumpăr de-a gata, știu să-mi înroșesc ouăle, nu le iau de la market. Poate că există un drum inițiatic în ceea ce faci, pentru că, atunci când pui ingredientele, frămânți aluatul și modelezi viitorul cozonac sau pasca, ai un tip de trăire. Aceste sortimente culinare devin ofrandă. Eu numesc treaba aceasta hrană cu suflet, pentru că există un fel de sacrificiu al tău pentru ceilalți și există acolo o bucurie a ta, dar și o răsplată pur morală, de apreciere a celorlalți față de ceea ce tu ai fost în stare să faci. Nu este vorba de o excelență a feminității, ci este o recunoaștere, dacă vreți, a smereniei acesteia. Am învățat toate acestea și, de asemenea, că nu am voie să lipsesc de la slujba de Înviere.
Revenind la sărbătoarea Floriilor, care este simbolistica ramurii de salcie?
Ca orice element cu valoare simbolică, salcia capătă de Florii calități, care o fac să depășească starea normală. Nu mai este o ramură banală a unui copac de pe malul apei. Devine, deodată, un simbol al intrării slăvite a lui Iisus în Ierusalim, când toată lumea a văzut ultima dintre minunile Sale, cea a învierii lui Lazăr din Betania, după 4 zile, promițându-ne și nouă această înviere, această viață de după moarte, pe care, noi, cei ce credem, vom reuși să o dobândim.
Salcia este și simbol al abundenței, al fertilității. Civilizațiile orientale au o sumedenie de credințe legate de fertilitatea salciei, ajutătoare în multiplicarea realității existente. Este asociată cu feminitatea. Este un exemplu de ceea ce înseamnă rodnicie în condiții extrem de precare. Se și spune că, acolo unde o rămurică de salcie cade, ea poate prinde rădăcini.
Binecuvântarea Fecioarei Maria
De aici și similitudinea cu credința creștină. Orice rămurică, orice sâmbure de credință, dacă găsește pământ fertil, suflet bun, va deveni un arbore, o corolă de lumină lăuntrică
Exact. Aceasta este fantastica conexiune, zic eu, între ceea ce înseamnă această spiritualitate precreștină și modul în care decupajul creștin a știut să funcționeze, asigurându-i continuitatea de gândire. Este, după mine, și partea de ortodoxie pe care eu o trăiesc, mi-o asum și o declar cea mai creativă și cea mai potrivită sufletului și minții omenești, pentru că nu ‘a tăiat tradiția’, ci a reușit să o includă, să o metamorfozeze, într-un sistem de gândire novativ. Este ca atunci când urci muntele, ca să poți să cuprinzi întreaga lumină. Ce frumoase sunt toate legendele Fecioarei Maria, care îl căuta pe Iisus răstignit. Tot acel drum inițiatic care, dacă vrem să ne gândim dincolo de mit, sigur că are puteri mobilizatoare, virtuți formative. Ne arată cum trebuie să fim: neînduplecți în ideea de a căuta ceea ce ne propunem, de a-L căuta pe Fiul răstignit. Acest drum al Fecioarei, care se întâlnește cu broasca, cea care spune că nu e nici o nenorocire că i-a murit un fiu, și ea având șapte brotaci care i-au murit toți, așa că nu trebuie să se văicărească. Din această cauză, Sfânta Fecioară o blesteamă, pentru că ignoră și nu acordă dreptul vieții. Broasca este pedepsită să moară, dar să nu putrezească, adică să fie o pildă a nesocotirii vieții. De asemenea, atunci când încearcă să treacă apa cea mare, doar salcia o ajută, făcându-i punte din ramuri. Binecuvântarea Fecioarei pentru salcie este, iarăși, o pildă de înțelepciune, pe care religia creștină o absoarbe foarte bine, și în teoria pildelor și a comportamentelor exemplare, în care trebuie să ne regăsim atât rațional, cât și sufletește. Așadar, salcia este binecuvântată, în sensul în care oriunde va cădea, va prinde rădăcini. Mai mult, Sfânta Fecioară o binecuvântează să nu ardă în foc, pentru ca simbolul să nu piară niciodată. Știm cu toții că lemnul ei nu este un combustibil cu putere calorică mare.
Tot ca urmare a binecuvântării primite, salcia, oricât de bătrână ar fi, tot mai are o mlădiță tânără. Oricât de scorburoasă ar fi, ea tot nu moare. Aparent se stinge și, totuși, lăstărește. La fel se întâmplă și cu poticnirile credinței pe care le resimțim câteodată. Cât am zice noi că avem o credință amorțită, de îndată apare o mlădiță nouă. Mai trebuie spus că în credința populară este atestat faptul că Sfânta Fecioară a învestit salcia cu aceste calități de a înmuguri, de a înflori, dar de a nu rodi vreodată.
Care ar fi explicația lipsirii de darul rodirii?
Tocmai pentru a nu-și pierde calitatea de anunțător. Ea nu rodește, pentru că, de fapt, credința este veșnic deschisă, la fel ca și ideea de fecunditate. Niciodată nu se epuizează.
Se mai spune că mâțișorii de salcie sunt buni de tămăduit. După ce ramurile se duc la biserică și se sfințesc, ele sunt, de-a dreptul, o pildă referitoare la folosul pe care îl aduc prin panoplia de remedii, pe care le asigură și trupului, și spațiului gospodăresc, și chiar întregului cosmos. Se spune că după ce ai mers cu salcia la sfințit, de îndată ce ieși peste pragul bisericii, să înghiți degrabă doi mâțișori, ca să nu faci gâlci. Și acum am mai văzut oameni care înghit, bineînțeles, doi mâțișori de pe ramură, ca să nu facă amigdalită. Și asta pentru că este o perioadă, încă, de instabilitate atmosferică. De asemenea, bătrânele spun că femeile trebuie să se încingă peste șale cu mlădițe de salcie, ca să fie puternice, să fie mlădioase, ca să fie tari, pentru că le așteaptă muncile primăverii și ale verii. Și mai important, ca să poată purta cu bine viața pe care o plămădesc, dăruindu-ne prunci.
‘Privitor la asumarea tradiției precreștine sau creștine contează implicarea ta’
Ce se face mai întâi cu ramurile de salcie, după ce credincioșii se întorc acasă de la biserică?
Întâi de toate, cu ramurile sfințite se lovește pe cap copiluțul din casă. Pe urmă, se merge la junicile, mieii, vițeii din grajd, ca toată partea tânără să crească, să se împlinească. După aceea, ramura se face colac și devine pavăză în fața răului. Dacă, până acum, aceste ramuri au fost remediu, au avut funcție augurală, au fost anunțătoare de bine, acum devin pavăză împotriva forțelor adverse, pentru că mâțișorii ei alungă furtuna, grindina. Ramura de salcie armonizează munca omului cu gândul Domnului, pentru că în momentele de tumult cosmic se aprind degrabă mâțișorii, spunându-se că ‘alungă grindina de peste holde’, împrăștie norii grei și răi, aducători de distrugere, inundații, de calamități. Dar mai alungă ceva: spiritele rele, strigoii. Strigoii cei vii, strigoii cei morți, care vin ‘să sugă mana’, să ia laptele de la vaci, să sugă viața din oameni. Și atunci, deasupra intrării în grajd, se pune mlădița de salcie, se așază pe la streșini, pentru că acolo zac și spiritele bune și cele rele. Să nu uităm că vine Joia Mare, când spiritele se reîntorc acasă și mlădițele de salcie pot ‘selecta’ spiritele bune de cele rele. Astfel, se certifică încă o dată forța apotropaică, protectoare, a vieții, prin această ramură de salcie, care, prin natura ei de simbol, ocrotește munca omului, o înmulțește.
În Bucovina există credința că nu e bine ca salcia să stea la icoane. Dimpotrivă, în sud, acest percept este infirmat. Cum comentați?
Este foarte interesant acest aspect și aici ne diferențiem puțin față de slavi. Bucovinenii cred, într-adevăr, că ramura de salcie e bine să stea pe-afară, să nu lase răul să intre și o pun la streașină, la intrări, dar niciodată la icoane. Explicația este dată prin faptul că icoana este suficientă în sine, nu are nevoie de acest adjuvant.
La Voitinel, am constatat pe viu comportamentul de a nu duce salcia în casă, tocmai pentru că ‘nu vrem să ne moară cineva’. Acest aspect este atestat în mitologia slavă și ține de un anume tip de decupaj al spațiului prolific. Spațiul de afară este unul generator al tuturor posibilităților, iar a ‘băga salcia în casă’, care este expresia fertilității, a multiplicării binelui, închizând-o în casă, poți să-i omori puterea. Uneori, am parte de descoperiri și atitudini pe care nici nu mi le pot imagina. Trăitul evenimentului, într-un cadru care poate fi biserica, cimitirul, familia, generează, la un moment dat, un tip de redeșteptare a unor atitudini, gânduri, idei, cioburi de spiritualitate, care devin semnale pentru atestarea unei arii de difuziune, a unor practici, a unor evenimente. Această trăire a unui moment memorabil în timpul și locul în care el se practică te ajută să cunoști și să relaționezi informații, despre care, oricâte lecturi ai face, nu le poți afla.
Revenind la întrebare, în sudul țării, rămurica de salcie se pune și la icoane. Este un soi de sincretism. Dar nu se pune niciodată pe la streșini. Este, iarăși, o pildă a ceea ce înseamnă forța aceasta augurală a ramurei de salcie: se pune pe straturi, ca să crească legumele, să nu le mănânce viermii sau alți dăunători, se pune pe coșnița stupului, pe gurgui, ca să poată apăra albinele și să aducă binele. Salcia este o expresie complexă de tip simbolic a unor credințe și a unor concretizări comportamentale de convingeri, care te duc de-a lungul civilizațiilor din Orient în Occident, din primele secole în cea mai strictă actualitate. Interesant este cum și astăzi vedem în aceste supraviețuiri această atitudine pozitivă față de simbolul sărbătorii. Majoritatea oamenilor spun că de Florii merg la biserică pentru a lua salcie, prea puțini spun că merg la slujba Floriilor.
Mai mult, cei care nu pot merge la biserică roagă pe alții să le ia rămurica sfințită, ca și cum ar fi un simplu suvenir
Aici ar fi de precizat că, într-o practică de tip ceremonial-ritualic (precreștină sau creștină), ce face altul este exclus să aducă asupra sa partea de încărcare benefică. Nu poți să dai acatist cu mâna altuia, nu poți să-ți aducă altul Agheazma, sau să-ți ia ramura de salcie, așa cum nu te poate închina altul. Doar mama poate, când copilul este mic și acesta nu are încă puterea discernământului de a face singur gestul respectiv. Trebuie înțeles un lucru, și anume: privitor la asumarea tradiției precreștine sau creștine contează implicarea ta, pentru că înseamnă posibilitatea ca tu să te purifici, să fii beneficiarul conștient al tuturor actelor pe care le săvârșești. (Articol publicat în Lumina de Duminică din data de 28 martie 2010)
