Atâta vreme cât zămislim gândurile păcătoase, suntem veseli și ne bucurăm; dar când naștem copilul cel rău, păcatul, atunci ne chinuiesc durerile văzând rușinea celui născut, atunci ne zvârcolim mai cumplit decât femeile care nasc. De aceea rogu-vă, mai cu seamă la început, să nu faceți loc poftei celei păcătoase! Iar dacă i-am făcut loc, să-i înăbușim înlăuntru semințele. Să nu ne trândăvim, să omorâm păcatul prin mărturisire, prin lacrimi, prin învinuirea noastră înșine. Nimic nu pierde atât păcatul, ca învinuirea și osândirea noastră, unită cu pocăință și lacrimi. Ți-ai osândit păcatul? Ai lepădat povara!
– Și cine-a spus asta?
– Însuși Dumnezeu, Care ne judecă: Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi! Te pot întreba: pentru ce te rușinezi și te sfiești să-ți spui păcatele? Nu le spui unui om, ca să te ocărască! Nu le spui unui împreună-rob, ca să-ți râdă în față! Arăți rănile tale Stăpânului, Purtătorului de grijă Celui iubitor de oameni, Doctorului.
Crezi că, deși tu nu le spui, Acela nu le știe, El, Care cunoaște faptele înainte de a fi săvârșite? Pentru ce dar nu vrei să spui? Crezi că ajunge mai împovărător păcatul în urma învinuirii ce ți-o aduci? Nu, mai mic, mai ușor! De asta vrea Dumnezeu să-ți spui păcatul, ca să te ierte, nu ca să te pedepsească! Nu ca să-ți afle păcatul tău – pentru ce, când El îl știe? -, ci ca tu să afli câtă datorie îți iartă! Vrea ca tu să cunoști măreția harului Său, ca să-I mulțumești mereu, ca să fii mai zăbavnic spre păcat și mai grabnic spre virtute. De nu-I spui tu mărimea datoriei, nu vei cunoaște covârșirea harului.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Săracul Lazăr, Despre rugăciune… Ed. IMBOR, p. 34.
