Să ne cercetăm adâncurile inimilor!

„Trezvia înseamnă viață sau viețuire, în timp ce somnul păcatelor înseamnă amorțeală și deci mortalitate”, a arătat Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului, referindu-se la slujba Deniei de luni din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Preasfințite Părinte, intrăm într-o perioadă deosebită pentru noi, creștinii ortodocși, Săptămâna Patimilor. Troparul de la Utrenia din Lunea Mare, „Iată Mirele vine…”, ne îndeamnă la priveghere, la trezvia sufletului. Este necesar ca un creștin să fie mai „treaz” decât de obicei în această perioadă? Vorbiți-ne, vă rugăm, despre această trezvie.

Într-adevăr, acesta este un termen grăitor și are mai multe conotații. Cu siguranță că stihirea de la Utrenie nu se referă doar la trezvia trupească sau la abținerea de la somnul odihnitor. Se poate să dormim, chiar dacă în aparență suntem treji. Cred că această trezvie face referire la conștiință și cunoștință de sine. În această perioadă suntem chemați să ne cercetăm adâncurile inimilor și ale sufletelor, or, aceasta nu o putem face dormind. Nu-L putem aștepta pe Mirele Hristos într-o stare de inconștiență, cum de altfel este somnul. Nimeni, atunci când așteaptă pe cineva drag, nu adoarme, pentru că este plin de emoția întâlnirii sau reîntâlnirii. Această cântare ne cheamă să ne ridicăm din inconștiența necunoștinței și deci a păcatului, pentru a ne bucura de lumina Mirelui, care vine în întuneric și îl luminează, aducându-ne tuturor o amiază nesfârșită.

Tot în acest tropar suntem atenționați „să nu ne îngreunăm cu somnul”, o metaforă deosebită cu semnificații aparte. Explicați-ne, vă rugăm, ce înseamnă acest „somn al păcatului”. Cum ne dăm seama dacă și noi suntem în această stare?

Am anticipat și în răspunsul anterior. Cred că somnul păcatului reprezintă o povară, deci o greutate, și de aceea ne îngreunăm cu această stare. Atunci când doarme, omul este în stare de inconștiență. Organele vitale își împlinesc rolul, dar la o capacitate redusă, iar odată cu trupul omului, care repausează, și starea lui de cunoștință repausează. Mergând în adâncul duhovnicesc al acestei sintagme, înțelegem că în sens duhovnicesc omul trebuie să devină ușor, adică liber sau independent față de neputința sa trupească. Omul duhovnicesc, în sens duhovnicesc, nu mai doarme, el este treaz în permanență, adică lucrător. Mai înțelegem prin aceasta că păcatul ne îngreuiază și ne face nepriveghetori. El ne alipește de trupul care obosește și se obosește pe sine însuși. Atunci când păcatul lovește în om, acesta din urmă se întristează și, când conștientizează starea sa de întristare, se îngreunează. Mai există o îngreunare a inconștienței sau pasivității. Omul modern ignoră „bagajul” de păcate și îl poartă în spinare cu stoicism. Însă această povară, chiar dacă o ignorăm, are greutate și îngreunează chiar și pe omul ignorant.

Evanghelia Utreniei ne aduce în atenție „smochinul neroditor” blestemat de Mântuitorul. Care este înțelesul acestui smochin?

Acest blestem al smochinului ne amintește că rostul omului este roada sa. Deci, omul nu trăiește în sine și pentru sine. Scopul său este hrana lumii sau a semenilor săi. De aceea, roadele sale dăinuie și după trecerea sa. Roadele sale sunt în semenii săi. Oferă roade și nu se usucă niciodată. Se seamănă pe sine însuși prin fructele ce le sădește în semenii săi, fructele faptelor sale. Totodată, un om neroditor nu își împlinește rostul pe pământ, devenind sterp. Trezvia înseamnă viață sau viețuire, în timp ce somnul păcatelor înseamnă amorțeală și deci mortalitate. Așadar, viața înseamnă roadă, moartea sau mortalitatea înseamnă nerodire. În concluzie, dacă omul lucrează când este treaz, adică atunci când lumina strălucește pe bolta cerului, tot așa fiind într-o stare de trezvie, putem lucra duhovnicește și astfel putem rodi, căci somnul păcatelor sau somnul cauzat de păcate nu aduce nici odihnă, căci este un somn neodihnitor (un coșmar), ci amorțeala neputinței.

Trăim într-o societate secularizată, una a vitezei, în care pare că timpul nu ne mai ajunge. Cum putem trăi într-o permanentă rugăciune, când suntem agasați cu tot felul de probleme ce par mult mai importante decât relația cu Dumnezeu?

În cotidian, problema timpului este reprezentată de faptul că nu dorim suficient de mult să zăbovim cu noi înșine, unde trebuie să Îl regăsim pe Dumnezeu. Știm de altfel că împărăția lui Dumnezeu se află în noi înșine. Știm totodată că înainte de a avea orice, trebuie să dorim și crezând că am primit, vom și primi. Este un act de voință, pe care trebuie să îl conștientizăm și să-l asumăm. Totodată, rugăciunea se exprimă și se desăvârșește în fapte, iar faptele noastre relevă starea de rugăciune, iar cu privire la probleme, ele sunt cauzate de om. În această viață trebuie să biruim timpul și să îi oferim valoare. Iar valoarea este cea netrecătoare, în adevăratul sens al înțelegerii ei. Dacă vom dori să învățăm că timpul este valoros, în funcție de cum îl fructificăm sau valorificăm, tot așa vom învăța că timpul primește valoare când îl petrecem și cu Dumnezeu, iar cu Dumnezeu ne întâlnim mai întâi în rugăciune.

Cum trebuie să fim în această perioadă? Care sunt „veșmintele luminate” pe care trebuie să le îmbrăcăm pentru a întâmpina așa cum se cuvine marele praznic al Învierii Domnului?

Slujbele Bisericii ne transmit prin alcătuirile lor liturgice starea sufletească la care trebuie să ajungem. De pildă, în Săptămâna Mare, fiecare zi este alăturată din punct de vedere liturgic unui eveniment din viața Mântuitorului. Am amintit aici doar de ziua de luni, dar și celelalte zile au rostul lor, rosturi care ne amintesc de trecerea noastră de la păcat la viață, prin patima, moartea și învierea Domnului. Dacă urmăm linia slujbelor Bisericii, cu adevărat ne găsim pe drumul vieții mergând alături de Hristos. Pătimim împreună cu El, murim împreună cu El, dar și înviem întru slavă împreună cu Hristos. Sf. Apostol Pavel spune atât de frumos: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții†¦ Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 4, 8-9). Așa făcând, în Taina Învierii ne vom îmbrăca cu toții în veșmintele cele luminoase. De aceea, și preoții la Paști poartă îmbrăcăminte liturgică luminată. Pentru că bucuria și lumina învierii ne sunt aduse din mormântul gol al Domnului.

(Interviu publicat în Ziarul Lumina din 30 aprilie 2013 și realizat de Silviu Dascălu)

Comentarii Facebook


Știri recente