Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieții duhovnicești și ne îndepărtează de Dumnezeu.
Duhul grijirii de multe,spun Sfinții Părinți, este semnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ține lipiți de cele pământești. El este strâns legat și urmează duhului trândăviei, într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul își caută o mincinoasă împlinire, risipindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-și agonisească cele plăcute și cum să scape de cele dureroase: căutarea plăcerii și fuga de durere fiind, după Sf. Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise țarina și se grijea cum să-și asigure roadele pentru mulți ani, Mântuitorul îl numește „nebun ” (Luca 12, 20). „Luați aminte”, ne îndeamnă Domnul, „să nu se îngreuieze inimile voastre cu… grijile lumii”. (Luca 21, 34).
Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieții duhovnicești și ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este Unime desăvârșită și omul nu se poate întâlni cu El decât dacă își reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăință și prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune, căci „Împărăția Cerurilor este înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlnește cu diavolul, care este fărâmițare, mulțime.
Părinții duhovnicești, necontenit, ne îndeamnă să ne agonisim, „fărădegrija despre toate”, singura grijă îndreptățită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la Înfricoșătoarea Judecată, grija de mântuire. Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică mântuirii.
(Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, Editura Trinitas, p. 46-47)
