Rugăciunile Sfântului Serapion de Thmuis: „Întinde mâna Ta și fă să se vindece toți bolnavii”

Deși primele trei secole de după Hristos ne oferă extrem de puține materiale cu privire la Taina Sfântului Maslu, nu există absolut nici un motiv pentru care să credem că acest act liturgic nu a avut loc în Biserica creștină în perioada respectivă. Cea mai eficientă mărturie din acest punct de vedere ne este oferită de primul Molitfelnic care s-a păstrat.

Această colecție de rugăciuni alcătuită de episcopul Serapion de Thmuis (un bun prieten al Sfântului Atanasie cel Mare) cuprinde și o serie de precizări cu privire la Taina Maslului, care părea destul de dezvoltată pentru perioada respectivă. Ipoteza unei apariții a acestei Taine abia cu secolul al IV-lea poate fi considerată deja drept una total eronată.

Primul Molitfelnic

Nu cunoaștem multe lucruri despre autorul acestui prim Molitfelnic. Puținele informații cu privire la el ne-au parvenit mai mult din scrisorile pe care Atanasie cel Mare i le-a adresat și care au reprezentat totodată primele încercări de expunere a dogmei creștine despre Duhul Sfânt. Serapion era un episcop practic și, de aceea, el a ajuns cunoscut în istorie mai mult prin colecția de rugăciuni care urma să fie considerată drept primul Molitfelnic creștin. Serapion a scris și o lucrare îndreptată împotriva maniheilor, când această erezie începea să se răspândească tot mai mult în Africa (vezi mai multe informații în articolele noastre intitulate ‘Molitfelnicul episcopului Serapion de Thmuis’ și ‘Sfintele Taine și Ierurgii’, publicate în ‘Ziarul Lumina’, pe 12, respectiv 26 iulie 2010). Colecția de rugăciuni pe care a alcătuit-o a ajuns să fie asociată cel mai mult cu numele său. Cercetările asupra acestei opere au început însă abia în debutul secolului al XX-lea, odată cu publicarea manuscrisului de către Brightman (‘The Sacramentary of Serapion of Thmuis’, ‘Journal of Theological Studies’, 1899, pp. 88-113 și Ibid. (II), ‘Journal of Theological Studies’, 1900, pp. 247-277). Introducerile semnate de Brightman la publicarea acestui manuscris (vechi doar de aproape zece secole, deoarece provenea nu din Egipt, ci din Marea Lavră a Muntelui Athos și fusese transcris în jurul secolului al XI-lea) s-au dovedit extrem de prețioase. Serapion de Thmuis, un episcop fără realizările Sfântului Atanasie cel Mare, se dovedea mai important ca acesta, cel puțin din punct de vedere al istoriei liturgice. Ceea ce ne interesează aici este faptul că această colecție cuprinde două rugăciuni care pot fi puse în relație cu Taina Maslului (vezi Frederick William Puller, ‘The Anointing of the Sick in Scripture and Tradition’, SPCK, London, 1904, pp. 79-84).

Rezumatul Tainei

Prima rugăciune sună astfel: ‘Te chemăm pe Tine, Cel ce ai toată puterea și stăpânirea, Mântuitorul tuturor oamenilor, Tatăl Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și ne rugăm să trimiți din ceruri peste acest untdelemn o putere tămăduitoare, ca să fie pentru cei ce se ung sau gustă spre depărtarea a toată boala și neputința, spre antidot al oricărui demon, spre izgonirea oricărui duh necurat, spre alungarea oricărei fierbințeli și tremur și a oricărei neputințe, spre har bun și iertarea păcatelor, spre leac al vieții și mântuirii, spre sănătatea și întregirea sufletului, trupului și duhului, spre înzdrăvenire desăvârșită. Să se teamă, Stăpâne, orice lucrare satanică, orice demon, orice sfat al celui potrivnic, orice lovitură (…) de Numele Tău sfânt pe care l-am chemat acum, și de numele Unuia-Născut, și să se depărteze de la cele dinlăuntru și din afara robilor Tăi aceștia ca să se slăvească numele lui Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru noi și a Înviat, și a luat asupra Lui bolile și neputințele noastre și va veni să judece viii și morții. Că prin El Ți se cuvine slava și puterea în Duhul Sfânt în toți vecii vecilor. Amin’ (‘Canonul Ortodoxiei’, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 866). Această rugăciune avea loc, așadar, la sfințirea untdelemnului. Este interesant că și această rugăciune se adresează Tatălui, la fel ca prima rugăciune de după primele citiri ale pericopelor scripturistice din Taina Maslului. De asemenea, putem observa legătura extrem de puternică pe care rugăciunea o face între vindecare și exorcizare. Încă din primele secole, Maslul a fost considerat de asemenea drept o slujbă care poate însoți exorcizarea unui creștin posedat de demoni. Cele două scopuri ale Tainei: vindecarea integrală (trupească și sufletească a omului) și iertarea păcatelor sunt amintite totodată aici. Rugăciunea se încheie cu un apel la preluarea bolilor și neputințelor pe care Hristos le-a asumat prin Întruparea Sa. În această rugăciune din secolul al IV-lea (dacă într-adevăr a fost creată atunci și nu cu mult mai devreme) se regăsesc elementele principale ale Tainei: scopurile, modalitatea de administrare, legătura între Maslu și exorcizare, între Maslu și Taina Pocăinței, precum și considerarea Tatălui drept Cel Căruia I se adresează rugăciunea, dar și a Fiului drept Cel prin Care se administrează vindecarea. Este aproape imposibil ca o persoană să mai considere că raritatea mărturiilor din primele trei secole poate să ne conducă la concluzia că Taina Maslului nu exista sau nu a avut un rol important în Biserica primară. Un lucru inclus în rugăciunea de mai sus și care poate să ne surprindă constă în ideea că un creștin putea utiliza untdelemnul de la Maslu pentru a se unge singur. Spre exemplu, dacă studiem istoria Tainei atât în Răsărit, cât și în Apus, creștinii se ungeau singuri cu untdelemnul de la Maslu ori de câte ori se simțeau bolnavi. Această practică însă a suferit mai multe modificări, în special în Apus, unde, cu timpul, ungerea putea fi administrată numai de preot. În Răsărit, creștinii sunt unși în timpul slujbei Maslului de preot, dar se pot unge și singuri cu untdelemnul de la Maslu, în caz de nevoie. De asemenea, așa cum spune și rugăciunea episcopului Serapion, ei pot gusta din untdelemn și îl pot folosi în mâncarea lor atunci când sunt bolnavi.

Punerea mâinilor peste cei bolnavi

Când citim Sfintele Evanghelii și mai ales finalul Evangheliei după Marcu (16:18 – ‘peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși’), observăm cât de mult este conectat gestul ‘punerii mâinilor’ cu vindecarea bolnavilor. Acest gest era utilizat în unele zone creștine chiar și în locul ungerii cu untdelemn. Episcopul Serapion de Thmuis a inclus de asemenea o rugăciune specială care să însoțească acest gest liturgic: ‘Doamne, Dumnezeul îndurărilor, întinde mâna Ta și fă să se vindece toți bolnavii; dă-le să se învrednicească de sănătate, eliberează-i de boala care este asupra lor. Să se tămăduiască în Numele Unuia-Născut al Tău. Să le fie drept leac Sfântul lui Nume spre sănătate și întregire, că prin El Ție se cuvine slava și puterea în Duhul Sfânt, acum și în toți vecii vecilor. Amin’ (‘Canonul Ortodoxiei’, p. 871). Așadar, aici observăm încă o dată că vindecarea bolnavului nu este dependentă de sfințenia preotului, ci numai de voia lui Dumnezeu. Mâna preotului este, în acest caz, mâna lui Hristos. Tămăduirea are loc prin chemarea Numelui cel Sfânt al lui Hristos asupra persoanei bolnave. Încă o dată se observă faptul că adevăratul săvârșitor al Tainelor este Hristos și că nu sfințenia individuală ne oferă vindecarea așa cum încearcă multe persoane să ne convingă în mod greșit… (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 15 februarie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente