Rugăciunea ungerii bolnavilor din slujba Sfântului Maslu: Izvorul tămăduirilor, Dumnezeule, Dumnezeul nostru…

Rolul mijlocitor al sfinților este evidențiat cu prisosință în Taina Sfântului Maslu. Atât în Canonul atribuit episcopului Arsenie, cât și în rugăciunile din cursul Tainei, preotul cere rugăciunile sfinților pentru ca Taina să confere vindecare trupească și sufletească credincioșilor care participă la slujbă, informează Ziarul Lumina.

Această mijlocire a sfinților se îmbină într-un mod minunat cu rugăciunile credincioșilor prezenți. Întreaga Biserică, atât cea luptătoare, cât și cea triumfătoare, se roagă pentru credinciosul bolnav și pentru însănătoșirea sa fizică și sufletească.

Cine este Doctorul sufletelor și al trupurilor?

Rugăciunea ungerii persoanei bolnave sau a credincioșilor cuprinsă în Taina Maslului se rostește de șapte ori, adică de fiecare dată când se face actul ungerii. Ea este adresată Tatălui, numit aici drept ‘Doctorul sufletelor și al trupurilor’. Unii teologi au considerat că titulatura aceasta este adresată uneori și Fiului. Această ipoteză este confirmată de textul rugăciunii în sine, care sună astfel: ‘Părinte Sfinte, Doctorul sufletelor și al trupurilor, Care ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala și să răscumpere din moarte, tămăduiește pe robul Tău acesta (N) de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins și-l dă să vieze prin harul Hristosului Tău’ (‘Molitfelnic’, EIBMBOR, București, 2002, p. 144). Deși Tatăl este numit Doctorul sufletelor și al trupurilor, Fiul este Cel care a fost trimis de El pentru a ne vindeca atât trupește, cât și sufletește prin lucrarea sa de mântuire a neamului omenesc. Este interesantă exprimarea rugăciunii. Fiul este Cel care vindecă toată boala. Aici referirea se face în special la bolile fizice, deși cele sufletești nu sunt excluse. Pe de altă parte, Fiul ne-a răscumpărat din moarte. Ce înseamnă acest lucru? Că nu vom mai muri? În mod sigur, nu. Această răscumpărare se referă la faptul că moartea nu mai are nici o putere asupra creștinilor adevărați. ‘Boldul’ morții consta în frica de ea, în faptul că, dincolo de ea, nu ne aștepta ceva bun. Prin venirea Fiului lui Dumnezeu, moartea și-a pierdut puterea. De altfel, toate bolile, toate temerile, toate păcatele prezintă în sine realitatea morții ca realitate ultimă. Desigur, aceasta este o iluzie, dar cea mai puternică iluzie. Fiul lui Dumnezeu ne-a răscumpărat din împărăția morții și ne-a adus în Împărăția cerurilor. Tocmai acest lucru este cerut în finalul paragrafului de mai sus. Tatălui Ceresc i se cere să vindece credinciosul bolnav de neputința trupească și sufletească. Păcatul și boala ne fac neputincioși, ne descoperă adevărata noastră stare. Puterea adevărată însă nu ne vine din sănătate și nici dintr-o asceză perfectă. Puterea adevărată ne vine prin harul lui Dumnezeu, așa cum amintește pasajul de mai sus. Așadar, Tatăl dă prin Fiul vindecarea celor bolnavi.

Rugăciunile sfinților

În continuarea rugăciunii sunt amintiți mulți sfinți ale căror rugăciuni de mijlocire pentru persoana bolnavă sunt cerute cu multă credință. Se spune astfel: ‘Pentru rugăciunile Preacuratei stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci; cu folosirile cinstitelor, cereștilor celor fără de trup puteri; pentru rugăciunile cinstitului, măritului, proorocului, înaintemergătorului, Botezătorului Ioan; ale sfinților, măriților și întru tot lăudaților apostoli; ale sfinților, măriților și bunilor biruitori mucenici; ale sfinților și de Dumnezeu purtătorilor noștri părinți; ale sfinților și tămăduitorilor fără de arginți Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae, Samson și Diomid, Mochie și Anichit, Talaleu și Trifon; ale sfinților, drepților și dumnezeieștilor părinți Ioachim și Ana și cu ale tuturor sfinților. Că Tu ești izvorul tămăduirilor, Dumnezeule, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin’ (‘Molitfelnic’, p. 144). Maica Domnului este prima amintită aici, deoarece este considerată mijlocitoarea noastră principală. Ea este cea mai apropiată de Dumnezeu, deoarece a avut o viață desăvârșită. Fiind mai presus de heruvimi și mai mărită decât serafimi, este normal să fie amintită aici prima. Așa cum afirmau Sfinții Teofan al Niceii și Grigorie Palama, Maica Domnului mijlocește pentru fiecare credincios în parte și îl ajută pe acesta să crească în viața duhovnicească. După Maica Domnului, observăm că rugăciunea pomenește Sfânta Cruce. Sfânta Cruce este simbolul vieții creștine. În Ortodoxie, în special atunci când o regăsim deasupra bisericilor, dar uneori și atunci când este pictată în interiorul acestora, ea prezintă ceva asemănător razelor soarelui în centrul ei. Crucea ne amintește astfel de Patima Domnului, dar razele respective ne amintesc de lumina Învierii Sale. Crucea ‘guvernează’ și viața fiecărui creștin. Pe de o parte, ea este un simbol al dificultăților pe care le avem de înfruntat, deoarece fiecare avem o cruce de purtat, dar, pe de altă parte, ea ne descoperă Împărăția cerurilor, determinându-ne să luptăm pentru a o dobândi. După mijlocirea Sfintei Cruci, se cere cea a îngerilor. Îngerii se roagă neîncetat pentru noi și doresc cu bucurie mântuirea noastră. Ei suferă atunci când credincioșii se află în necazuri și boli.

Cetele sfinților

În continuare sunt amintite o serie de cete ale sfinților care respectă ordinea în care sunt pomeniți aceștia și în ritualul Proscomidiei (care precedă Sfânta Liturghie și în care sunt pregătite Cinstitele Daruri care vor fi sfințite în cursul acesteia). Se începe cu Sfântul Ioan Botezătorul (el este cel care apare în icoanele de tip ‘Deisis’ alături de Maica Domnului mijlocind pentru mântuirea oamenilor), se continuă cu Sfinții Apostoli și cu Sfinții Mucenici. Observăm că în cadrul rugăciunii există trei triade cărora li se cere mijlocirea. Prima dintre acestea este formată din Maica Domnului, Sfânta Cruce și Sfinții Îngeri. A doua este cea amintită anterior. A treia constă în Sfinții purtători de Dumnezeu (teofori), Sfinții Doctori fără de arginți și Sfinții Ioachim și Ana. Această triadă este extrem de interesantă. Sfinții purtători de Dumnezeu (teofori) sunt printre cei mai mari vindecători. Lor li s-au recunoscut harul vindecării și sfințenia vieții încă din timpul existenței, nu doar după moarte. Sfinții Doctori fără de arginți sunt cei citați cel mai des în cursul rugăciunii sub formă de perechi deoarece lucrau împreună și au suferit împreună. Ei vindecau mulți oameni fără a cere nimic în schimb și îi ocroteau astfel pe cei săraci care nu își permiteau doctori. În cele din urmă se cere și rugăciunea Sfinților Ioachim și Ana. Ei simbolizează acea unitate în iubire care a trecut dincolo de toate necazurile fără a-și pierde tăria și pe care credincioșii trebuie să o păstreze în continuare cu familiile și cu apropiații lor. Să nu uităm că boala și păcatul tind să ne separe de ceilalți și să ne facă să dorim să fim singuri. Separarea de comuniune însă ne transformă în entități individuale, egoiste, incapabile să mai comunice cu cei din jur. În concluzie, această rugăciune reunește cererile către toți sfinții de a se ruga pentru cei bolnavi. Cele trei triade prezentate de această rugăciune sunt pururea alături de noi și se roagă pentru binele nostru. Însă finalul rugăciunii ne subliniază faptul că sfinții doar mijlocesc, dar Dumnezeu este Cel care ne oferă tămăduirea în final: ‘Că Tu ești izvorul tămăduirilor, Dumnezeule, Dumnezeul nostru…’ (‘Molitfelnic’, p. 144).

Comentarii Facebook


Știri recente