Rugăciunea isihastă nu se învață, ci se trăiește – Dialog cu Înalt Preasfințitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei

Rugăciunea isihastă ne fascinează și ne luminează pe toți întru aleasă liniștire, așa cum numai Dumnezeu a rânduit să primim darul de adâncă pace și trăire întru Hristos. Discuția cu IPS Irineu mi-aș fi dorit să dureze o viață. Era senin vlădica și, în același timp, vădit tulburat de subiectul pe care cu îndrăzneală l-am ales. Astfel de trăitori sunt greu de abordat, dar atunci când mănăstirea de metanie este Frăsinei, lucrurile se schimbă. Am vorbit despre rugăciune isihastă, despre smerenie, despre comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să înțeleg că nimic nu este mai de preț decât privirea cu sfială plecată în fața măreției Harului Divin.

În abordarea unui asemenea subiect e greu să găsești traiectul care să definească o stare de lucruri, motiv pentru care dintru început aș vrea să stabilim concret, ce este isihasmul, un concept sau un principiu de viață?

Isihasmul nu este un concept, ci un principiu de viață. Isihasmul este o modalitate de a trăi în liniște, dar nu neapărat într-un loc retras sau într-un loc ascuns, ci liniștirea despre care vorbesc Patericul și experiența Părinților. Este în primul rând un soi de viață plăcută lui Dumnezeu, care se adresează sufletului, vieții, intelectului, voinței și sentimentului. Cei care doresc să se liniștească pot fi atât călugări, cât și mireni. Nu este o vocație prin excelență a călugărilor. Este adevărat că monahul trebuie să practice această liniștire. Prin definiție, monahus înseamnă reunit în sine, adică devii una cu Dumnezeu. Și dacă vrei să devii una cu Dumnezeu, trebuie ca viața ta să fie într-o stare de har. Proorocul Ilie a primit descoperirea lui Dumnezeu în liniște, nici în furtună, nici în tunete, ci într-un zefir lin, într-o stare de pace, de liniștire sufletească, astfel încât nimic din ceea ce este pământesc să nu tulbure această liniște. Nevoitorul, atunci când iese din lume, dorește să se unească cu Dumnezeu, dorește într-adevăr viața pustnicească, așa cum se spune la slujba călugăriei. Această dorință are un singur țel, apropierea de Dumnezeu. În activitatea lui, el urcă neîncetat. Dinamismul din ființa umană ne face să înțelegem că în fiecare zi trebuie să facem ceva pentru a ajunge mai sus. Întotdeauna ne raportăm spre o țintă, la care privim și la care întotdeauna ne nevoim să ajungem. Sfântul Apostol Pavel fixează această nevoință în crucea lui Hristos. Deci, cu ochii ațintiți spre crucea lui Hristos înaintăm, suntem într-o permanentă ascensiune spre Dumnezeu, care este iubire. Din partea lui Dumnezeu, această liniștire este împărtășită prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin nevoință. Deci Dumnezeu, în aceste porunci ale sale, a așezat multă liniște, multă pace sufletească. Omul însă trebuie să descopere prin meditație, prin contemplație, printr-o cercetare de sine, ce este liniștea ca stare sufletească, pentru că isihia tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt. Atunci când ne rugăm și când ne concentrăm asupra rugăciunii, mintea intră într-o stare de nevoință, într-o stare de asceză, astfel încât ea trebuie să ajungă la deșertare, la smerenie.

În același timp, și inima trebuie să se ridice spre minte, pentru că trăirea sufletească are nevoie de Cuvânt, care, la rândul lui, trebuie perceput rațional.

Cuvântul ca percepție rațională implică ridicarea inimii spre minte. Când descoperi, însă, că ești în Dumnezeu, că ești cuprins de puterea Duhului Sfânt?

Psalmistul vorbește adesea despre munți, despre locuri înalte, ceea ce ne îndeamnă să ne ridicăm de la starea pământească spre starea cerească.

Coborârea minții în inimă nu este ceva la care trebuie neapărat să gândim, această coborâre se face numai pe căile smereniei. Calea smereniei este o cale de înțelegere a propriei ființe. Este o stare prin care vedem slăbiciunea noastră, vedem neputința noastră, dar în același timp vedem și puterea lui Dumnezeu. Am putea spune că în momentul acesta suntem în slavă dumnezeiască, așa cum și Sfântul Serafim de Sarov ne învață. El spune: ‘Acum ești în slavă, acum ești în bucurie’ și îl întreabă: ‘Ce simți?’. Iar el îi răspunde că slava dumnezeiască este doar slava de liniștire, care de fapt este o liniștire a propriei identități, o aflare și o împlinire în același timp. Liniștea o găsești numai atunci când ești cuprins de puterea Duhului Sfânt, când ai aflat calea, când ai aflat viața, când descoperi că ești în Dumnezeu, fără să te oprești vreodată.

Fericitul Augustin spune: ‘Ne-ai făcut pentru tine, Doamne’ și ‘Ne liniștește sufletul nostru, până când se va odihni întru Tine’. Mistica ortodoxă vede într-adevăr în liniște o lumină, o pace sufletească, pe când mistica apuseană vede întotdeauna un zbucium al crucii, al suferinței, al durerii, al ascezei duse la extrem. Omul, când ajunge la lumină, nu mai are frică, nu mai are acea încrâncenare interioară, pentru că lumina aduce liniștirea sufletului.

Isihasmul este perceput ca o permanentă asceză și o trăire aparte. Totuși, ați putea să delimitați centrele reprezentative ale isihasmului ca trăire de sine?

Putem vorbi de centre isihaste, adică locuri unde s-au nevoit Părinții. Isihasmul este unul și același ca trăire, ca învățătură. Pornind de la Sfântul Munte Athos, unde isihasmul este de o asceză și o trăire aparte, și continuând cu Meteora, vorbim de centre isihaste cu tradiție. Putem continua cu Sfântul Ioan de Rila, în Bulgaria, cu centrele isihaste din Serbia. Un astfel de centru, extrem de important după părerea mea, a fost Palestina, cu trăitori precum Sfântul Sava, Sfântul Teodosie, Gherasim de la Iordan. Un alt centru isihast care trebuie amintit este Siria. Mănăstirea Sfântului Simion Stâlpnicul este un loc ales, de rugăciune isihastă. Felul în care se ruga Sfântul Simion, trăind în vârful stâlpului, este unul dintre cele mai aspre moduri de rugăciune. Dumnezeu a rânduit să ajung în locul acela magnific și să simt prezența acestui sfânt de o smerenie inimaginabilă și de o trăire aparte. La Mănăstirea Sfânta Tecla, tot în Siria, am simțit aceeași putere a rugăciunii isihaste. Și la noi în țară sunt centre isihaste de tradiție, precum cele de la Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Neamț, Mănăstirea Tismana, Mănăstirea Sihăstria. Ca pretutindeni în centrele isihaste, și aici trăiești certitudinea că fructul se coace noaptea, într-o ardere treptată, în liniște și lumină dumnezeiască. Cine vrea să fie pătruns de acest foc al crucii trebuie să se facă pâinea lui Hristos. Jertfa este absolut necesară. Ea ne subțiază, ne transfigurează, pentru că doar așa vom putea primi lucrarea lui Dumnezeu. Cu cât inima se micșorează față de lume, cu atât se dilată față de Dumnezeu și ajungem să-L iubim pe Dumnezeu. Rugăciunea în asemenea cazuri este insistentă, este strigăt. Sfinții ridicau glasul spre Dumnezeu pentru că ei ajungeau la starea pe care Însuși Mântuitorul a avut-o pe cruce atunci când a strigat: ‘Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?’. Sfântul Siluan vorbește adesea despre această părăsire și ne face să înțelegem că nu putem ajunge la Dumnezeu dacă nu stăruim. Dumnezeu ne spune ‘Bate și ți se va deschide’, dar această stăruință trebuie să fie întocmai ca a lui Iacob cu Îngerul. Mântuitorul ne întreabă: ‘Vrei să te vindeci?’, iar noi îi răspundem: ‘Da, Doamne, vreau’, dar vindecarea cere sacrificiu, cere jertfă, cere smerenie. Trăirea în suferință este o mare catastrofă, te pândește următorul pas, moartea, or, ca să scapi de moarte, trebuie să te vindeci. Întotdeauna m-a impresionat o scenă în care Michelangelo l-a redat pe păcătos încorsetat de șarpe. Este extrem de sugestivă această imagine a omului păcătos, în care se vede clar cum păcatul îl sugrumă pe om. Păcatul implică existența în chinuire, dar împăcarea cu Dumnezeu ne arată că trăim în pace și murim în pace. De-aceea se și spune: ‘S-a săvârșit în pace’. Asta înseamnă că s-a săvârșit în liniște, în bucurie, în dragostea lui Dumnezeu.

În Mănăstirea Frăsinei, în care de-a lungul timpului s-au nevoit desăvârșiți sihaștri, am putea vorbi despre o trăire desăvârșit athonită?

Mănăstirea Frăsinei este un loc ales de sfinți. Înainte de Sfântul Calinic, ocrotitorul acestei sihăstrii, la Frăsinei s-au nevoit părinți sihaștri care încă din vremea aceea aveau rânduială athonită. În legământul de blestem pe care Sfântul Calinic l-a lăsat acolo este menționat clar că viața monahală de la Frăsinei este o viață de tip athonit. Acest loc de rugăciune și de viață pustnicească este și un loc al prezenței Sfântului Calinic. El nu a părăsit niciodată această sfântă mănăstire, rânduiala impusă de el păstrându-se și astăzi. Ceea ce înseamnă că harul pe care l-a primit Sfântul Calinic de la Dumnezeu de a întemeia această sfântă mănăstire este prezent acolo, prezent în viața și trăirea monastică a locului. Ceea ce mă impresionează foarte mult este că cei care ajung la Mănăstirea Frăsinei nu caută un călugăr anume, ci rânduiala Sfântului Calinic, care este o rânduială de slujbă, de rugăciune, de viață duhovnicească. Prin aceeași rânduială, se știe că femeilor nu le este îngăduit să pășească în Sfânta Mănăstire Frăsinei, și asta din simplul motiv de a respecta regulile monastice ale locului ocrotit de duhul Sfântului Calinic.

Știu că mănăstirea dumneavoastră de metanie este Frăsinei, că niciodată nu veți avea o viață duhovnicească menită să se detașeze de rugăciunea și asceza athonită. Aș vrea să știu cum ați perceput impactul rugăciunii isihaste?

Având în vedere că și acum mă consider tot acolo, am 34 de ani de Frăsinei, cele mai multe amintiri și trăiri duhovnicești tot de Frăsinei mă leagă. După cum bine știm, ‘viața pustnicilor fericită este’, iar întâlnirea cu Dumnezeu la Frăsinei este prezență, este profundă, este vie, cel puțin așa simte sufletul meu de monah. Să nu credeți că viața de acolo este frumoasă pentru că este lipsită de griji, ci pentru că acolo poți trăi cu desăvârșire o permanentă asceză. Mănăstirea nu este un loc de meditație și odihnă. Postul, rugăciunea, metaniile, lacrimile, slujbele de noapte, acestea sunt hrana de fiecare clipă a călugărului. Dacă monahul reușește să își facă rânduiala, ca pe un principiu de viață, abia atunci putem spune că a dobândit calea cea dreaptă a împărăției lui Dumnezeu. Slujba călugărească ne învață că ‘Iisus Hristos trebuie să îți fie la sculare, Iisus Hristos să-ți fie la culcare, Iisus Hristos să-ți fie întotdeauna preocuparea de căpetenie’. Ori ești ars de focul Duhului, ori ești ars de focul acesta al instabilității, sau, altfel spus, nu te ține locul. Frăsineiul a avut dintotdeauna mari trăitori în Hristos.

Trăind puterea rugăciunii isihaste în aceeași perioadă cu părintele Ghelasie, ați putea delimita traiectul spiritual și ascetic al acestui atipic isihast?

Noi am fost contemporani, el ajungând doar cu câteva luni înaintea mea în mănăstire. Eram din aceeași zonă, aveam aceleași idealuri, asemănându-ne în dorul permanent după Dumnezeu și după rugăciune, fiind cu toată ființa iubitori ai Sfântului Calinic. Pentru părintele Ghelasie rânduiala mănăstirii era ceva sacru, de care nu-i era îngăduit nimănui să se atingă. El a avut un canon al lui, datorită căruia multă vreme nu a slujit, iar eu am avut marea bucurie să-l repun în activitate ca preot. Și a fost un preot trăitor și un bun duhovnic, preocupat de mistică. În cei din urmă ani ai vieții nu a dorit să fie consultat de medici, ci a ales să-și ducă propria cruce. Și a ars ca o lumânare, cu o prezență continuă. În ultima perioadă a vieții mânca extrem de puțin și, slăbit fiind, stătea tot timpul pe pat, cu patrafirul pregătit pentru cei care veneau să se spovedească.

Până la urmă, cine poate practica isihasmul?

Orice om, fie călugăr, fie mirean, oricine! Important este să ajungi la acea stare în care Dumnezeu să coboare în inima ta și să te unești cu El. Rugăciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu pe care trebuie să-l căutăm și trebuie să-l găsim cu orice preț, dar nu trebuie să-l forțăm pe Dumnezeu să ni-l dea. Ca orice dar, se cuvine doar aceluia care îl merită cu desăvârșire. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 17 martie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente