Responsabilitatea noastră este să proclamăm unitatea pe care o avem în legătura dragostei

Cuvântul Preafericitului Părinte Teodor al II-lea, Patriarhul Alexandriei, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou:

Preafericirea Voastră,

Preafericite Părinte Daniel,

Patriarhul României,

Înalt Preasfințiile și Preasfințiile Voastre,

iubiți frați în Domnul și împreună liturghisitori,

Excelențele voastre,

Domnilor reprezentanți ai autorităților de stat,

Binecuvântat popor al lui Dumnezeu,

În Taina Dumnezeieștii Euharistii se arată și se exprimă în chip desăvârșit dragostea nemărginită, mila și prezența iubitoare veșnică a lui Dumnezeu în lume. Totodată, Taina Jertfei Domnului arată calea duhovnicească pe care avem datoria sfântă să o străbatem în viață, ca să dăm mărturia cea bună și să devenim sfeșnice luminoase și sare a pământului. În felul acesta, urmăm pilda Sfinților Bisericii noastre, care, pășind pe calea cea strâmtă, s-au făcut, pentru totdeauna purtători ai Harului Sfântului Duh.

Astăzi, avem deosebita cinste de a săvârși sfânta slujbă a Jertfei nesângeroase alături de Preafericirea Voastră, răspunzând cu plăcere la invitația pe care ne-ați adresat-o cu amabilitate, în duhul dragostei frățești, aceea de a vizita Preasfânta Biserică din România și de a prăznui împreună sfânta pomenire a Cuviosului Dimitrie cel Nou, apărătorul și ocrotitorul Bucureștilor. Pentru poporul român, pomenirea acestui Sfânt, care se săvârșește întru miros de bună mireasmă duhovnicească, înseamnă izbăvirea din nevoi și întărire în dreapta credință.

Cuviosul Dimitrie L-a iubit din tot sufletul pe Hristos, a luptat lupta cea bună a dreptei credințe și a preaslăvit pe Dumnezeu în cuvânt și faptă. El a primit din belșug Dumnezeiescul Har și, mai ales, harisma facerii de minuni, întrucât și-a trăit viața sub semnul răbdării în tăcere, al privegherii în rugăciune, al acriviei în împlinirea voinței dumnezeiești, luând aminte totdeauna la mărturisirea adevărului evanghelic.

Slăvit să fie, așadar, numele Preabunului Dumnezeu, Care necontenit evidențiază roadele lucrării Sfântului Duh în mijlocul neamului sfânt al creștinilor ortodocși, și-i arată lumii pe sfinții Săi, din toate veacurile, de la începutul răspândirii cuvântului Sfintei Evanghelii până în zilele noastre.

În formularea propovăduirii cuvântului Sfintei Evanghelii, un rol determinant l-au avut, pentru întreaga Biserică, deschizătorii de drumuri în tainele teologiei, care au trăit pe pământul Egiptului. După predicarea cuvântului lui Dumnezeu cel de viață purtător și mucenicia, la anul 68 după Hristos, a Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu, Luminătorul Egiptului, în această țară roditoare a Nilului, au apărut mari personalități creștine, între care se numără scriitori bisericești ca Origen, Clement Alexandrinul și Panten, asceți și monahi precum Sfântul Antonie cel Mare, Cuvioșii Pahomie, Pimen și Isidor Pelusiotul, Părinți și învățători ai lumii, cum au fost arhiepiscopii și patriarhii Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril și Sfântul Ioan cel Milostiv. Aceștia, găsind aici un pământ roditor duhovnicește, au dezvoltat învățătura creștină și au făcut să strălucească peste veacuri lumina ei. Această învățătură constituie comoara duhovnicească de mare preț lăsată ca patrimoniu sfânt celorlalte Biserici Ortodoxe.

Moștenirea transmisă de ei a stat la originea legăturilor duhovnicești dintre străvechea Biserică a Alexandriei și Biserica Ortodoxă Română. Sunt legături trainice statornicite de veacuri și călite în focul trecerii timpului. Ele au luat forma susținerii reciproce în momentele critice de răscruce ale istoriei bisericești, în general, și mai ales ale perioadei cuprinse între sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Așa au înaintat Bisericile noastre împreună, pe căile istoriei, în duhul iubirii fraterne.

Pe de o parte, Biserica Alexandriei, prin intermediul unor patriarhi, mitropoliți, episcopi și simpli clerici sau monahi, a oferit un neprețuit ajutor misionar și teologic Bisericii Române, în lupta dusă pentru păstrarea identității ortodoxe autentice în fața influențelor religioase apusene. La rândul ei, Biserica Ortodoxă Română și domnitorii Principatelor dunărene au oferit în schimb susținere materială Tronului Patriarhal al Sfântului Marcu, darul susținerii materiale, fiind de importanță vitală pentru supraviețuirea sa în vremurile grele ale dominației otomane.

Caracteristic este faptul că, dintre cei 17 patriarhi care au păstorit în Alexandria, de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, 10 au călătorit în Principatele dunărene, unde au propovăduit credința adevărată și au combătut prozelitismul subversiv exercitat de propaganda catolică. Doi dintre ei, patriarhii Mitrofan Critopulos și Nichifor, au trecut la cele veșnice în cursul călătoriilor făcute în Țările Române, în timp ce patriarhul Matei Psaltul a fost întronizat în Catedrala mitropolitană din București. Desigur, nu este întâmplător faptul că în această perioadă urcă pe Tronul Sfântului Evanghelist Marcu arhipăstori aparținând, prin devotament, Bisericii Răsăritene de pretutindeni și care au fost străluciți apărători ai dogmelor credinței dreptmăritoare, în frunte cu Sfinții Meletie Pigas și Chiril Lucaris, patriarhii Alexandriei.

Primul dintre ei, Sfântul Meletie Pigas (1590-1601), încuraja și ridica moralul voievozilor Mihnea al II-lea al Țării Românești și Petru cel Șchiop al Moldovei, prin scrisori adresate lor încă din vremea când era protosinghel al Tronului alexandrin. Totodată, manuscrise cu operele sale privind învățătura de credință ortodoxă și combaterea primatului papei de la Roma circulau și în Țările Române, pentru luminarea dreptcredincioșilor creștini. Dar, și ca locțiitor al Tronului Ecumenic, după moartea patriarhului Ieremia, în septembrie 1597, Meletie Pigas a apărat revendicările îndreptățite ale românilor, în calitate de mijlocitor între Înalta Poartă și Voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul.

De asemeanea, al doilea dintre ei, Sfântul Chiril Lukaris, însoțit de către viitorul patriarh al Alexandriei, Mitrofan, vizita, pe la anul 1613, Țara Românească la invitația Voievodului Radu Mihnea. În cursul șederii de doi ani aici, a străbătut neobosit Principatele Române și, prin cuvântări și predici, a contribuit substanțial la luminarea credincioșilor din Țările Române, în ceea ce privește deosebirile dogmatice dintre ortodocși și catolici. El a săvârșit și slujba de sfințire a bisericii Mănăstirii ‘Sfânta Treime’, din București, astăzi Mănăstirea ‘Radu Vodă’. Totodată, el a primit multe donații, între care la loc de frunte se află închinarea Mănăstirii ‘Adormirea Maicii Domnului’ din Stănești-Vâlcea, Patriarhiei Alexandriei. Veniturile realizate din gestionarea proprietăților dependente de această mănăstire, dar și de alte mănăstiri, care aveau să fie închinate mai târziu, au susținut substanțial Tronul Patriarhal, până la confiscarea averilor mănăstirești, în luna decembrie 1863.

A doua călătorie misionară în Țara Românească a patriarhului Chiril Lukaris a avut loc la începutul anului 1620, cu puțin timp înainte ca Sfântul Sinod al Tronului Ecumenic – atunci vacant – să-l transfere din Alexandria la Constantinopol. Păstorirea sa, plină de peripeții, nu i-a îngăduit să viziteze încă o dată Țările Române, însă a păstrat legături de suflet cu locuitorii acestora, chiar până la moartea sa mucenicească, în 27 iunie 1638.

Cu toate acestea, călătorii misionare pe pământul românesc au efectuat și alți întâistătători din Alexandria. Astfel, la anul 1618, este menționată în documente prezența la Târgoviște a patriarhului Gherasim Spartaliotis (1620-1636), ca arhimandrit atunci; din corespondența acestuia reiese că, în deceniul al III-lea al secolului al XVII-lea, s-a îngrijit să trimită grupuri de propovăduitori în Principatele dunărene, sub îndrumarea preotului Ioanichie, viitor patriarh al Alexandriei.

De asemenea, Partenie I, patriarhul Alexandriei (1678-1688), a întreprins și el călătorii misionare în Țările Române pentru a le oferi sprijin spiritual. Astfel, în anul 1683, acesta a dat binecuvântarea pentru traducerea în limba română a Dumnezeieștii Liturghii și publicarea acesteia într-o ediție nouă, la Iași, de către mitropolitul Dosoftei.

Succesorul său în tronul patriarhal, Sfântul Gherasim Palladas (1688-1710), a menținut strânse legături cu domnitorii români. Împreună cu patriarhul Hrisant al Ierusalimului, în timpul celei de a treia călătorii în Țările Române, a instalat în Tronul Mitropolitan din București pe Antim Ivireanul, episcopul Râmnicului, în Duminica Ortodoxiei din anul 1708.

Legături strânse cu domnitorii și poporul român a avut și patriarhul Samuil Kapasulis al Alexandriei (1710-1723). Persoana lui se bucura de o apreciere și încredere atât de mare, încât, în cursul șederii sale de trei ani în Țările Române, între 1715 și 1718, a fost chemat, ca unul care avea titlul de judecător al lumii, să rezolve chestiuni delicate ce provocau disensiuni.

Părintele duhovnicesc al domnitorului Constantin Mavrocordat a fost patriarhul Matei (1746-1765), denumit psaltul, pe vremea când era stareț al Mănăstirii Zlătari din București, cu titlul de mitropolit al Libiei. Pe toată durata patriarhatului său, Matei a purtat corespondență familiară cu domnitorul Țării Românești. Scrisorile sale poartă amprenta dragostei părintești față de binefăcătorul său și a dispoziției inepuizabile de a-l călăuzi și sfătui oricând.

Despre continuarea acestor legături există multe mărturii în corespondența patriarhală. Cu toate acestea, călătoriile întâistătătorilor Bisericii din Alexandria au încetat, în primul rând, din cauza evoluțiilor istorice, a tulburărilor și reașezărilor din Imperiul Otoman.

Tradiția vizitelor efectuate de patriarhii Alexandriei în Țările Române a fost reînviată, în luna iunie a anului 1958, de către patriarhul Hristofor al II-lea (1939-1967), cu prilejul aniversării unui deceniu de patriarhat al pururea pomenitului patriarh Justinian al României (1948-1977). Aceasta fusese precedată de vizita la Alexandria, în luna mai a anului 1927, a primului patriarh al României, Miron Cristea (1925-1939). Vizita patriarhului Miron constituia expresia recunoștinței pentru acordul dat de străvechea noastră Patriarhie, atât pentru proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (25 aprilie 1885), cât și pentru ridicarea acesteia la demnitatea de Patriarhie (25 februarie 1925).

Legăturile spirituale s-au reînnoit prin vizita efectuată, la sfârșitul anului 1971, de către patriarhul Nicolae al VI-lea al Alexandriei (1968-1986), care a participat la prăznuirea pomenirii Cuviosului Dimitrie cel Nou, sărbătorit astăzi. La rândul său, patriarhul Justinian al României a participat la sfințirea reședinței patriarhale din Alexandria, în ziua de 29 noiembrie 1971.

În sfârșit, pururea pomeniții noștri înaintași, bine-cunoscutul Partenie al III-lea, părintele nostru duhovnicesc, și Petru al VII-lea au vizitat Biserica din România în anii 1996 și, respectiv, 2003. Am avut și eu binecuvântarea să fac parte din delegația însoțitoare a pururea pomenitului patriarh Partenie al III-lea, în cursul vizitei sale în România, pe atunci având demnitatea de episcop de Cirene.

Iar astăzi dăm slavă Domnului nostru Iisus Hristos, Întemeietorul Bisericii, că revenim în pelerinaj la București, în calitate de Întâistătător al Tronului Patriarhal din Alexandria, care deține locul al II-lea în Dipticele Bisericii Ortodoxe și totodată în calitatea de continuator al legăturilor noastre frățești.

Preafericirea Voastră,

Prin cuvântul nostru, am încercat să prezentăm din punct de vedere istoric relațiile multi-seculare desfășurate în duhul dragostei în Hristos și al reciprocității care călăuzesc Bisericile noastre. Ceea ce dorim să subliniem este faptul că aceste relații sincere și foarte bune vor continua spre slava lui Dumnezeu și spre folosul sufletesc al poporului creștin din patriarhiile noastre. Prin aceste relații urmărim, totodată, să dăm împreună mărturia ortodoxă în fața lumii contemporane atât de tulburate. Lumea dorește să cunoască Adevărul astăzi, când au loc multe schimbări radicale la nivel mondial. Responsabilitatea noastră este să proclamăm cu timp și fără timp unitatea pe care o avem în legătura dragostei și să rămânem statornici în tot ceea ce Sfânta noastră Biserică a instituit prin sinoadele ecumenice și locale.

Continuitatea istorică și legătura dragostei constituie premisa indiscutabilă și, totodată, certitudinea că trăirea duhovnicească a Bisericii se va continua și în viitor.

Pe de o parte, se va continua în centrele bisericești și în jurisdicțiile lor, așa cum acestea au fost clarificate și stabilite irevocabil prin sfintele canoane și tomosurile de întemeiere a Bisericilor, iar pe de altă parte se va propovădui la toate neamurile, după porunca lui Hristos Cel Înviat: ‘Mergând, învățați toate neamurile’, în spiritul fidelității față de moștenirea duhovnicească lăsată de Sfinții Apostoli.

Iată care este cerința noilor realități sociale și culturale: sprijinirea reciprocă și întrajutorarea tuturor, întrucât lucrarea patriarhiilor, fie străvechi, fie apărute ulterior în istorie, este unitară, așa cum Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică este neîmpărțită.

Încheind cuvântul nostru, Vă mulțumim călduros pentru dragostea, primirea cordială și ospitalitatea Preafericirii Voastre. La rândul nostru, Vă încredințăm că cinstim și respectăm Biserica Ortodoxă Română și Sfântul Sinod al Înalt Preasfințiților și Preasfințiților arhierei din jurul Preafericirii Voastre. În aceste momente, Vă îmbrățișăm pe toți cu sărutarea frățească a dragostei în Domnul. Cu aceeași sărutare, îmbrățișăm cinstitul cler, care slujește jertfelnic Biserica lui Hristos din România. Îmbrățișăm pe nevoitorii monahi și monahii și pe întregul popor român credincios. Tuturor le împărtășim, din toată inima, binecuvântarea Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu, Luminătorul și Ocrotitorul Patriarhiei Noastre, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate Efesenilor Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înțelepciunii și al descoperirii, spre deplina Lui cunoaștere, și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăția slavei moștenirii Lui, în cei sfinți. (Efeseni 1, 17-18). Amin!

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente