Reprezentarea Sfântului Prooroc Ilie în arta popular

Modestă și nepretențioasă, dar strălucitoare și ademenitoare prin cromatica sa vie, icoana pe sticlă a Sfântului Prooroc Ilie oglindește parcă o frântură din Împărăție… prinsă într-o ramă de brad umilă, cu o tainică și veșnic schimbătoare lumină.

Apariția centrelor meșteșugărești de pictură pe sticlă în regiunea estică a Europei Centrale a fost urmată în secolul al XVIII-lea de o remarcabilă difuzare a icoanelor țărănești în nordul Transilvaniei. Asemănările cu temele preferate de lumea burgheză apar ca urmare a folosirii aceluiași model sau izvod, simplificat și adaptat tradițiilor locale, ca o sinteză de maximă originalitate a influențelor venite din Apus și Bizanț, ca repertoriu și tehnică. Foița de aur aplicată la nivelul fondurilor, nimburilor și tronurilor, pe veșminte sau detalii (cruce, sabie, glob, potir…) și elementele de arhitectură, la care se adaugă severitatea peisajului stâncos, amintesc de icoanele athonite, iar praznicarele, de manuscrisele miniate ale Evului Mediu. Abia în a doua parte a secolului al XIX-lea apar formele narative, al căror caracter realist va constitui diferența esențială între tablourile pe sticlă din afară, executate în serie, și obiectele noastre de artă populară, marcate de evlavia ce însoțește realizarea icoanei și rolul ei în cadrul cultului. Deși au devenit mai mult o preocupare a studiilor etnografice, frânturile cerești oglindite pe un ciob de sticlă nu-și pierd funcția lor inițială nici măcar când se află în inventarul unui depozit sau rămân uitate într-o locuință.

Elemente profane

Într-un articol publicat de ‘Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice’, în anul 1934, Victor Brătulescu preciza o serie de elemente profane ce apar în pictura religioasă, neprevăzute de Erminii, ci adăugate prin tradiție. În ce privește compoziția icoanelor pe sticlă ce redau luarea lui Ilie la cer, avem temei biblic textul din cartea a patra a Regilor, care descrie trimiterea proorocului la Betel, lângă Iordan, însoțit de ucenicul său Elisei: ‘Pe când mergeau ei așa pe drum și grăiau, deodată s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer’ (IV Regi, 2, 11). Manualul de iconografie creștină face trimiteri la icoana Înălțării lui Hristos și a Învierii, asociind acestei scene teme ale sculpturilor de pe sarcofage, în care erau reprezentate viața veșnică și nemurirea, recomandând zugravului să facă un car de foc, și în mijlocul carului pe Ilie, la cer mergând și pe Elisei în josul lui, cu o mână trăgând cojocul și cu cealaltă o hârtie pe care scrie: ‘Părinte, părinte, căruța lui Israel și caiii lui’ (M. Didron, ‘Manuel de iconographie chretiene greque et latine’, Paris 1845, p. 112). Deseori, carul urcă la pas printre stânci, tras de patru cai albi, înșirați doi câte doi, după sistemul de înhămare roman, sau doi armăsari de foc înaripați, cum întâlnim în frescele din Bucovina și la Biserica ‘Sfântul Ilie’ Gorgani, din București. În toate aceste variante nu contează decât drumul spre Rai, în raport cu acesta stabilindu-se proporțiile dintre elementele componente. Astfel, Sfântul apare mai mare decât trăsura lui, iar printre copacii minusculi cresc flori enorme, în intenția de a echilibra compoziția volumetric și cromatic. Uneori, pe cerul înstelat, Arhanghelul Gavriil îi oferă o cunună verde, alteori este întâmpinat pe norii slavei de Mântuitorul, iar pe un câmp închipuit în fâșii alternante din tonuri calde se află un plugar, de fapt Elisei, deasupra căruia este scris ‘Adam’ sau un înger, alături de a doua ipostază în care ucenicul primește moștenire veșmântul Proorocului – adică Duhul.

Credințe ale poporului roman

În regiunile agricole se încredințează Sfântului Ilie paza grânelor, fiind chemat să aducă ploaie peste arșița pământului, să ferească holdele de grindină, să ocrotească hambarele de trăsnet – calități atribuite de hagiografia catolică Sfântului Florian, iar de lumea păgână lui Jupiter și zeului Soare. Sfântul Ilie patronează breslele cojocarilor și căruțașilor, așa cum brutarii sunt conduși de Sfântul Apostol Petru, pescarii de Sfântul Nicolae, tăbăcarii de Sfântul Haralambie și vânătorii de Sfântul Eustatie. Icoanele Sfântului Gheorghe și ale Înaintemergătorului pot fi găsite în grajduri, păzind sănătatea vitelor, Sfântul Stelian, Cosma și Damian au în grijă pruncii, iar Sfântul Trifon veghează asupra grădinilor. De fapt, pentru fiecare nevoie, război și boală, omul găsește un sfânt responsabil, înzestrat cu simbolul puterii sale. Calitățile Sfântului Ilie sunt legate de râvna sa către Domnul, motiv pentru care pedepsește fărădelegile lui Ahab și închide cerul să nu dea apă, se retrage în pustie, acoperit cu o piele de oaie, unde va fi hrănit de corbi cu pâine și carne – în icoane apar unul, doi, trei sau mai mulți corbi ce aduc fel de fel de bucate, iar în anul al treilea se întoarce vestind ploaia (III Regi, 17-18). Legendele spun că zgomotul puternic al tunetului este glasul sfântului supărat că nu i s-a spus înainte când îi va fi praznicul, bubuitura este trosnirea biciului ce alungă demonii, iar huruirea prelungită este dată de roțile carului, de facerea boabelor și de rodirea alunului pe care îl păzeam în copilărie.

Profunzimea stângăciilor tehnice

Deși numai o parte din icoane sunt semnate cu prenumele și calificativul ‘zugrav’ și inscripțiile sunt copiate deseori ca ornamente lineare, fără a ține cont de redarea exactă, pot fi distinse particularități ce țin de ritm, contur, chenar, culoare, fără a găsi două icoane identice nici în cazul aceluiași meșter. Formatul redus, dimensiunile aproape egale până la jumătatea secolului al XIX-lea și subțirimea excesivă a ciobului (0,5-1,5 mm) au impus dublarea suportului cu un blat de lemn gros de 2-3 cm, cioplit și fixat în cuie, care proteja și stratul de pictură. Într-o singură zi se pot scrie patru-cinci icoane, dar sunt necesare două zile pentru o Judecată cu multe personaje, ale căror portrete sunt schematice, dar impresionante prin adâncimea privirii, dată de forma semicirculară a irisului lipit de pleoapa superioară, desenată cu negru, ca un segment de cerc puțin arcuit, iar marginea inferioară marcată cu gri – detaliu fizionomic prin care se conferă chipului o expresie meditativă profundă, o interiorizare accentuată de tonurile estompate la Nicula. În sudul Ardealului apare însă o gamă pastelată, iar în Muntenia, coborând prin Făgăraș, Cârțișoara și Șcheii Brașovului, se remarcă o varietate a elementelor somptuoase ce definesc stilul autorului în cadrul epocii. Aplicată în faze succesive, în strat uniform sau acoperind suprafața sub formă de tușă, culoarea are la bază oxizi metalici preluați din natură ca bulgări, măcinați ca o pudră fină și amestecați cu emulsie de ou și ulei de in, fiere de bou și oțet sau vin, pentru a evita alterarea rapidă. Conturul se trasează cu o pensulă subțire, cu o pană de gâscă sau peniță și cerneală din negru de fum dizolvat în zeamă de clei subțire, cu adaos de piatră acră sau gălbenuș diluat cu alcool la nevoie. Astăzi, tehnicile și culorile industriale permit un fond uniform, tonuri intense și realizarea unui desen ‘perfect’ când este făcut cu markerul, dar lipsit de plasticitatea unei linii cu duct și caracter personal. Dincolo de așa-zisele stângăcii sau naivități, înțele-se ca imperfecțiuni, reținem faptul că aceste icoane reflectă o anume structură sufletească, o viață interioară înaltă și un univers specific omului simplu (Juliana și Dumitru Dancu, ‘Pictura țărănească pe sticlă’, Ed. Meridiane, București, 1975, pp. 11-12) (Articol publicat în cotidianul „Ziarul Lumina” din data de 20 iulie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente