Relația dintre medicină și Biserică: Vindecarea, între medici și sfinți taumaturgi

Relația dintre medici și sfinți, dintre profesia medicală și Biserică în general, nu a cunoscut întotdeauna doar momente pozitive. Adesea, cele două aspecte s-au aflat în neconcordanță, iar uneori chiar în conflict deschis. Este important să observăm care sunt elementele-cheie care au definit și încă mai definesc atitudinea Bisericii față de doctori și de profesia medicală în general.

În Antichitate, lucrurile erau destul de amestecate în ceea ce privește relația dintre Biserică și profesia medicală. Medicii aveau două variante de a învăța propria meserie, și anume: ucenicia alături de un doctor priceput sau participarea la lecțiile oferite de câțiva specialiști renumiți în orașele principale ale lumii (vezi studiul lui John Duffy, „Byzantine Medicine in the Sixth and Seventh Century: Aspects of Teaching and Practice”, în: <I>Dumbarton Oaks Papers</i>, XXXVIII (1984), pp. 21-27). Nu trebuie, însă, să ne închipuim că lecțiile primite fie în cadrul uceniciei, fie la aceste cursuri erau unele moderne cu exemple practice numeroase și care permiteau studenților să își desfășoare activitatea cu un grad ridicat de succes. Medicina era o combinație diversă între filozofie, botanică, zoologie, anatomie umană și magie pură. De aceea, în primele veacuri, creștinii au avut o atitudine rezervată în general față de medici. Medicii obișnuiau nu doar să împrumute multe „leacuri” din cadrul magiei păgâne, ci și să fie persoane însetate de bani și de onoruri. Din punct de vedere politic, doctorii au început să aibă o ascensiune din ce în ce mai mare. Datorită studiilor efectuate și, uneori, rezultatelor deosebite, ei au început să dețină o putere politică tot mai importantă (vezi studiul lui Barry Baldwin, „Beyond the House Call: Doctors in Early Byzantine History and Politics”, în: <i>Dumbarton Oaks Papers</i>, XXXVIII (1984), pp. 15-19). Să ne amintim aici chiar exemplul unui medic creștin și anume Cezarie, fratele Sfântului Grigorie Teologul, care a ajuns să aibă o funcție importantă la curtea lui Iulian Apostatul. De asemenea, datorită profesiei lor, medicii erau considerați responsabili pentru o serie de acte total inumane. Istoria conservă exemplele unor doctori care ofereau poțiuni avortive sau care erau foarte pricepuți în crearea unor otrăvuri eficiente. Este adevărat și că aceste exemple au fost hiperbolizate într-un mod total inutil și lipsit de măsură. Creștinii mai aveau, însă, un motiv pentru care atitudinea lor față de doctori putea fi ambivalentă sau chiar rigidă, și anume apelul la sfinții făcători de minuni. Știm că una dintre harismele principale ale sfinților constă în posibilitatea vindecării miraculoase a celor bolnavi. De aceea, în primele secole creștine, ei au fost considerați singurii doctori eficienți. Creștinii se îmbulzeau în pustie pentru a ajunge la ei. De aceea, exemplele de creștini tratați sau vindecați de medici în primele secole sunt foarte puține, în schimb precizările hagiografice cu privire la vindecarea miraculoasă a numeroși creștini de un sfânt sau altul sunt extrem de numeroase. Sfinții, însă, nu se opuneau medicilor. Uneori, ei conlucrau cu aceștia și îi trimiteau pe cei bolnavi care veneau la ei pentru a primi un tratament de la un anumit medic cunoscut. Alteori, ei îi îndemnau pe creștini să se ferească de medicii din zonă care erau corupți sau nepricepuți.

Schimbare de atitudine

În timp, odată cu apariția majorității spitalelor creștine, rolul medicilor a început să fie din ce în ce mai important. Biserica a încercat să se concentreze asupra profesiei medicale și a importanței acesteia, recunoscând validitatea și semnificația ei. Cu toate acestea, locația spitalului creștin nu a fost separată de lăcașurile creștine, majoritatea covârșitoare a acestora ajungând să fie deschise în cadrul mănăstirilor. Medicii conlucrau alături de preoți, monahi sau monahii. Dacă la început medicii erau puțini și nu acceptau în general să ofere consultații sau tratamente gratuite, ei au evoluat apoi într-o categorie socială tot mai extinsă și care a devenit deschisă slujirii creștine a aproapelui. Din nefericire, implicarea tot mai mare a acestora în cadrul spitalelor creștine a condus și la divergențe semnificative care au dus în cele din urmă la „secularizarea” instituțiilor respective încă din secolele XI-XII. Teologul american Stanley Harakas observa: „La începutul perioadei bizantine târzii, au avut loc două dezvoltări importante care prezintă un interes semnificativ atât pentru medici, cât și pentru creștinii ortodocși. Pe de o parte, după aproape un mileniu de implicare, supravegherea directă și finanțarea spitalelor de către Biserică a ajuns la sfârșit. Asociațiile medicale au preluat conducerea spitalelor începând cu secolul al XII-lea beneficiind totodată de ajutorul imperial, iar doctorii au început gradual să se ocupe de administrația spitalelor. Așadar, Biserica a rămas fără acces la vindecarea bolnavilor prin intermediul instituțiilor medicinei raționale” (Stanley Harakas, <i>Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition</i>, The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 99). Spitalele s-au „secularizat” în cadrul Imperiului Bizantin odată cu dispariția finanțării lor de către Biserică. Medicii au început să se ocupe de administrarea totală a acestora. Poate că lucrurile nu ar fi fost cu adevărat tragice, dacă în cursul următoarelor opt secole situația nu ar fi degenerat, ajungându-se în prezent la eliminarea completă a elementului religios din cadrul spitalului în Occidentul Europei.

Este suficientă vindecarea trupească?

Oricât de mult ar încerca medicina modernă să bată monedă pe vindecarea trupului și creșterea duratei de viață, nu putem înceta să ne întrebăm de ce trebuie efectuate amândouă prin excluderea lui Dumnezeu din viața persoanei bolnave. Acest amalgam de medicamente, tratamente ultramoderne și doctori pricepuți nu are cum să ajungă la sufletul nostru. De vreme ce în zona medicală doar trupul este important, trebuie oare să ne mirăm că ne simțim ca și cum am fi la extrema cealaltă, în mâinile unor așa-numiți creștini care de-abia așteaptă ca trupul să moară, pentru ca sufletul să fie în fine liber? Extremele acestea sunt la fel de dăunătoare. În România avem încă permisiunea de a stabili capele în cadrul spitalelor, iar medicii nu se supără pe preoții care vin și discută cu bolnavii în dese rânduri, dar situația dramatică din Occident unde simpla rămânere de partea lui Dumnezeu poate să însemne finalul carierei medicale (vezi cazul asistentei Margaret Forrester, care a fost concediată pentru că a decis să critice avortul din punct de vedere creștin) este una care nu mai poate fi neglijată. Este momentul să regândim relația dintre doctor și Biserică și dintre bolnav și Biserică, pentru că lucrurile încep să ia o turnură neașteptată. În materialul următor vom discuta cazurile speciale ale preoților care au fost totodată și doctori și importanța acestora în cadrul istoriei Bisericii.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 6 decembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente

Mănăstirea Mușinoaele are un nou stareţ

Ieromonahul Sofronie Nechita este noul stareţ al Mănăstirii Mușinoaele din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Părintele a fost prezentat obştii duminică de Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, care şi-a exprimat convingerea că noul stareţ va continua cu aceeași…