Reglementările matrimoniale ale Sfântului Pavel în I Corinteni

Sfântul Apostol Pavel este considerat de mulți Sfinți Părinți, printre care se enumeră Sfântul Ioan Gură de Aur și Teofilact al Bulgariei, drept cel care a specificat pentru prima dată în amănunțime scopurile Tainei Cununiei și importanța ei în vederea obținerii desăvârșirii creștine, informează „Ziarul Lumina”.

Deși în perioada respectivă căsătoria era privită drept ceva pur legislativ în lumea greco-romană sau ca având ca scop principal doar procreația în mentalitatea iudaică, Sfântul Apostol Pavel denotă o înțelegere duhovnicească infinit superioară acestor opinii limitate.

Păstrarea stării de celibat sau căsătorie

Pentru a evita orice exces negativ generat de o înțelegere ascetică lipsită de echilibru, Sfântul Apostol Pavel afirmă: ‘Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de față: bine este pentru om să fie așa. Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greșit. Nici fecioara, de se va mărita, n-a greșit. Numai că unii ca aceștia vor avea suferință în trupul lor. Eu însă vă cruț pe voi’ (I Cor. 7:25-28). Observăm că în primul verset el afirmă că fecioria nu este impusă oamenilor printr-o poruncă divină. Aici apare o conotație adversativă, pentru că, anterior, Sfântul Pavel afirmase că divorțul era interzis de cuvintele Domnului cuprinse în Evanghelie (I Cor. 7:10). Fecioria însă nu este reglementată de Hristos, fiind o opțiune pe care fiecare om o poate alege dacă dorește, însă doar în situația în care nu este căsătorit. Celibatul nu este o stare superioară căsătoriei, dar cuprinde, așa cum vom vedea specificat mai departe de Apostolul neamurilor, o condiție mai bună de a sluji Domnului și a evita grijile cotidiene atât de presante. Căsătoria însă nu trebuie desfăcută din dorința de a urma celibatul. În cursul istoriei creștine există o serie de cupluri căsătorite care au renunțat de bunăvoie la viața de familie într-un acord reciproc desăvârșit pentru a intra în monahism (de ex. Amun Nitriotul și soția sa, Melania cea Tânără și soțul ei etc.). Aici însă prevalează regula bunei înțelegeri între soți, specificată anterior de Sfântul Apostol Pavel și prezentată în materialul trecut (I Cor. 1:1-7). Dacă însă unul dintre soți, din dorința de a nu-și mai îndeplini obligațiile conjugale din cauza unei opinii depreciative la adresa lor, dorește să îmbrățișeze celibatul, el cade sub incidența canoanelor Bisericii, care îl condamnă pentru această atitudine eronată cu privire la instituția Căsătoriei. Așa cum specifică Sfântul Apostol Pavel în prima Epistolă către Timotei: ‘Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios’ (5:8). De aceea, fiecare om, fie în slujba celibatului, fie în cea a căsătoriei, trebuie să respecte poruncile lui Dumnezeu. Dacă decide să se căsătorească, nu face o greșeală, dar dacă decide să întrerupă unilateral căsătoria, atunci săvârșește un păcat, pentru că într-un cuplu deciziile se iau întotdeauna împreună, și nu de unul singur. Spre deosebire de celibat, căsătoria aduce cu sine o suferință a trupului, așa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Această suferință constă în principal în grijile cotidiene și în diversele conflicte care se pot naște în sânul oricărui cuplu. Deși Sfântul Apostol Pavel afirmă că el propune în primul rând păstrarea celibatului persoanelor necăsătorite tocmai pentru ca ele să evite aceste suferințe, el nu precizează nicăieri că aceste suferințe ar fi inutile sau imposibil de învins.

Sensul eshatologic al celibatului

Tensiunea așteptării celei de-a doua veniri a Mântuitorului era extrem de mare în perioada primară a creștinismului. Trebuie să afirmăm cu regret că, în timpul actual, această așteptare eshatologică s-a redus considerabil, iar dimensiunea ei liturgică a fost trecută aproape în uitare. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt însă cât se poate de clare: ‘Și aceasta v-o spun, fraților: că vremea s-a scurtat de acum, așa încât și cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea. Și cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni; și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece’ (I Cor. 7:29-31). Chipul lumesc al căsătoriei trece. Nașterea de copii, grijile inerente, dorința de a sluji preponderent celuilalt în loc de a-i sluji lui Dumnezeu sunt toate trecătoare și dispar în Împărăția cerurilor. Cu toate acestea, misterul nemuritor al iubirii nu poate fi șters din memoria omului nici în sânul iubirii dumnezeiești. ‘Dar eu vreau ca voi să fiți fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijește de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijește de cele ale lumii, cum să placă femeii. Și este împărțire: și femeia nemăritată și fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă și cu trupul și cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. Și aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci spre bunul chip și alipirea de Domnul, fără clintire’ (I Cor. 7:32-35). Căsătoria nu asigură asemenea celibatului posibilitatea de a păstra o slujire totală a lui Dumnezeu. Ne simțim asaltați de griji, de necazuri, de certuri și neîmpliniri și, mai presus de toate, trebuie să ne manifestăm mai mult decât orice atenția pentru partenerul de cuplu. Toate acestea ne împiedică sub o formă sau alta să păstrăm o atenție trează în rugăciunea și reculegerea în fața lui Dumnezeu. Însă trebuie să afirmăm aici, ca o completare, că atunci când iubim cu adevărat și ne manifestăm această iubire față de soț, soție sau copii, în această acțiune aducem o rază din soarele iubirii divine. Celibatul arată străduința ascetică a celui separat de toți și unit cu toți, așa cum afirmă Evagrie Ponticul, însă căsătoria este nici mai mult, nici mai puțin decât o icoană a Bisericii unite cu Hristos.

Căsătoria ca decizie și posibilitatea recăsătoririi

În finalul capitolului, Sfântul Apostol Pavel revine asupra deciziei de căsătorie: ‘Iar de socotește cineva că i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, și că trebuie să facă așa, facă ce voiește, nu păcătuiește, căsătorească-se. Dar cel ce stă neclintit în inima sa și nu este silit, ci are stăpânire peste voința sa și a hotărât aceasta în inima sa, ca să-și țină fecioara, bine va face. Așa că, cel ce își mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită și mai bine face’ (I Cor. 7:35-38). Celibatul pare să aibă, iarăși, o importanță mai mare decât căsătoria, dar în lumina pasajelor analizate anterior putem spune că acest primat are o funcție strict instrumentală. Celibatul ajută mai mult la unirea sufletului cu Dumnezeu pentru că are de partea sa lipsa de griji și, de regulă, liniștea necesară reculegerii și rugăciunii neîncetate. Căsătoria însă, deși aduce cu sine o serie de elemente inerente perturbatoare (fără ca acestea să îndemne însă persoana umană la păcătuire!), nu reprezintă o cale lipsită de orice orizont, ci permite și ea ajungerea la desăvârșirea creștină. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel reglementează problema recăsătoririi: ‘Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Dar mai fericită este dacă rămâne așa, după părerea mea. Și socot că și eu am Duhul lui Dumnezeu’ (I Cor. 7:38-40). El îndeamnă aici persoanele văduve să păstreze celibatul și să evite o recăsătorire pentru a putea ajunge mai ușor la desăvârșire și umplerea de Duhul Sfânt. În materialul următor vom analiza în continuare contribuția sa la înțelegerea corectă a Tainei Cununiei din prima Epistolă către Corinteni.

Comentarii Facebook


Știri recente