Regândirea socialului din perspectiva valorilor creștine

‘Dați Cezarului ceea ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu’. (Matei, 22: 21) Versetul atât de cunoscut a străbătut veacurile, generând interpretări multiple, mergând de la ‘disprețul lumii’ până la convingerea că raiul poate fi făurit pe acest pământ. Modernitatea a încercat să alunge creștinismul din planul social în cel privat, contestându-i dreptul de a emite opinii pe tărâmul social și în cel al organizării politice, creându-se o fractură conceptuală între ‘cetățean’, actorul principal în structura socio-politică a modernității, și creștin.

După loviturile primite începând cu sfârșitul veacului al XVIII-lea, creștinismul cunoaște o lentă, dar sigură revenire în prim-planul dezbaterilor, ca o posibilă forma mentis a societății europene. Mutația fundamentală care se produce începând de la sfârșitul veacului al XIX-lea constă în reluarea în calcul a posibilității regândirii socialului și politicului din perspectivă creștină, iar nu a gândirii creștinismului din perspectivă socială și politică, așa cum tindea să facă modernitatea laicizată și laicizantă.

Evident, există momente fondatoare în cadrul acestui fenomen, cum este cazul vestitei enciclice Rerum Novarum a papei Leon al XIII-lea, document dedicat problemelor capitalului și muncii, act care a stimulat în mediul catolic dezvoltarea curentelor cu caracter socio-politic ale ‘creștinismului social’ și ‘creștin democrației’. Însă, asemeni fenomenului revoluționar petrecut în Europa la 1848, când revoluția cuprinde practic întregul continent pe un set unitar de valori, această implicare a Bisericii în societate și regândirea socialului din perspectiva valorilor creștine nu sunt apanajul unei confesiuni, ideile răspândindu-se extrem de rapid oriunde spiritul modern încerca să înlăture sau să pună sub semnul întrebării valorile creștine. În spațiul catolic, în mediile ortodoxe sau protestante, premisele de la care s-a pornit au fost aceleași, ele fiind sintetizate foarte bine de marele reprezentant al ‘creștinismului social’ în cuprinsul Ortodoxiei românești, episcopul de Râmnic, Vartolomeu Stănescu.

Rolul social al creștinismului la Vartolomeu Stănescu

Episcopul Vartolomeu a subliniat în repetate rânduri încercările de eliminare a Bisericii din social: ‘Jenată în anumite cazuri de stăpânirea pe care Biserica creștină o are asupra sufletelor, politica statelor europene a luptat și ea mai ales de la închegarea monarhiilor încoace să-i restrângă Bisericii creștine cadrul acțiunilor ei sociale și să-i taie influența din sânul maselor’. Cu toate acestea, aparent paradoxal, modernitatea, care numără printre valorile ei fundamentale ideea de libertate, este totuși mediul cel mai propice pentru afirmarea deplină a principiilor creștine în mediul social. Conflictul dintre modernitate și creștinism, crede episcopul, este numai aparent rezultat al evoluției istorice și al greșitei înțelegeri. De fapt, creștinismul este cel care poate să fecundeze lumea modernă astfel încât aceasta să se dezvolte în chip fericit pentru oameni.

Pentru atingerea acestui scop, Vartolomeu Stănescu propovăduia o reconsiderare a perspectivei asupra creștinismului, așa cum s-a construit de-a lungul istoriei: ‘Să încetăm de a mai vedea în problema mântuirii sufletelor o problemă opusă și în ruptură cu viața trupească și omul pământesc; și să ne potolim în creștinismul nostru tradițional atât spiritul de opoziție dintre suflet și trup, cât și tendința de renunțare la viața socială și la operele veacului. Toate produsele vieții noastre pământești să înceapă a ne deveni familiare ca înțelegere, întrucât ele nu sunt decât germinări ale fondului omenesc, adâncit în ființa omenească de însuși Dumnezeu; și datoria noastră, ca ființe cu discernământ moral și cu deslușiri evanghelice, nu este să le urâm și să fugim de ele prin renunțare la lume, nici să le privim cu indiferență ca pe niște înfăptuiri străine de interesele noastre, ci să le despărțim în bune și rele după putința lor de înnobilare și de întărire a vieții, apropiindu-ni-le pe cele bune și desfăcându-ne prin luminile și prin sforțările noastre proprii de toate cele rele.

Pentru noi, cei de astăzi, care am văzut în cursul a două mii de ani atât puterea de rezistență a omenirii ca construcție și durată, cât și puterea de izbândă a creștinismului peste toate rasele omenești și peste toate stările de cultură, spiritul de renunțare integrală, la lume și la operele veacului, nu-și mai poate avea sensul anahoretic pe care i l-au imprimat geniile creștinismului din veacurile de început’.

Dintr-o asemenea perspectivă, ‘creștinul’ și ‘cetățeanul’ nu se mai aflau în opoziție, iar ‘lumea’ devenea locul de exprimare și afirmare deplină a valorilor creștine.

Tentațiile și pericolele legării creștinismului de politică

Totuși, până unde se putea merge? Dacă în planul mai general al socialului implicarea creștinilor a fost acceptată mult mai ușor, iar rezultatele au fost extrem de profitabile, mult mai greu de acceptat era implicarea în domeniul politic. În operele sale, Vartolomeu Stănescu a subliniat pericolul la care este expusă Biserica atunci când face politică de partid, anume acela ca Biserica să nu mai fie ‘maica bună a tuturor credincioșilor’, ci să capete chip sectar. Și totuși, episcopul român ajunge să spună la un moment dat că Biserica și creștinii nu trebuie să fie indiferenți la politică, însă politica Bisericii nu trebuie să fie una de partid, ci una a promovării valorilor și a principiilor morale, care să creeze premisele unei vieți politice sănătoase și cu fața către cetățean.

Evoluția istorică din spațiul românesc în secolul al XX-lea nu a permis adâncirea reflecției în acest domeniu, însă în alte orizonturi culturale discuția despre raporturile dintre creștinism și politică a continuat. Fără îndoială, cel mai de succes ‘produs’ al acestei reflecții este ‘creștin democrația’, care deține și astăzi o pondere importantă pe eșichierul politic european. Criticii acestui curent au fără îndoială dreptate atunci când arată că apelativul ‘creștin’ a devenit o simplă denumire, mulți dintre exponenții ‘creștin democrației’ de azi având prea puțin de-a face cu valorile creștine. Pentru mulți, acest lucru este o dovadă clară că, atunci când creștinismul se implică prea adânc în domenii precum politicul, devine un simplu ‘-ism’, degradat din demnitatea sa de religie relevată. De aici întrebarea: Merită sau nu această implicare în politic?

Răspunsul la o asemenea întrebare este deosebit de dificil. Putem încerca însă altceva: să vedem care au fost rațiunile pentru care un preot catolic italian, Luigi Sturzo, și-a asumat o implicare efectivă în politică și a încercat să impună valorile creștine în acest domeniu, devenind unul din precursorii străluciți ai ‘creștin democrației’, mereu lăudat, însă prea puțin citit.

Căutările unui preot italian

Părintele Luigi Sturzo s-a născut în Caltagirone, Sicilia, la 26 noiembrie 1861. Condițiile istorice concrete ale Siciliei, zonă cu mari probleme sociale și economice, în care prin tradiție preoții aveau un cuvânt greu de spus, l-au îndemnat pe părintele Luigi să nu rămână indiferent la suferințele semenilor, implicându-se activ în diferite organizații și structuri de putere locale, propovăduind idei care au fost încadrate ca ‘socialism clerical’. Devine viceprimar la Caltagirone și, din această postură administrativă, încearcă să promoveze o serie de valori, care nu sunt neapărat apanajul creștinismului, dar care sunt necesare pentru o bună administrație, în interesul și în folosul cetățeanului: ‘Pentru a administra bine, este nevoie de anumite calități. Nu vă lăsați doborât de birocrația locală; respectați-o, dar impuneți respectarea orarului, a serviciului și a publicului. Nu pretindeți de la angajați ceva care ar putea fi împotriva legii; adoptați o atitudine corectă și echitabilă în privința opțiunilor și a promovărilor.

Contactul cu cetățenii, în special cu cei defavorizați, trebuie să fie constant, atent, just… Banul public trebuie să fie sfânt… Grija de a administra banii altora, adică ai tuturor, trebuie să fie superioară celei de a administra banii proprii…

Numai cu o bună administrație poporul va putea beneficia de toate avantajele unei politici sănătoase, ale unei legislații inteligente și chiar ale activității partidelor, când nu sunt demagogice și revoluționare; dimpotrivă, când administrația este proastă sau prea puțin inteligentă, societatea se duce de râpă, chiar dacă ar avea conducători oameni de stat de mare valoare, politicieni dibaci, când parlamentul ar face legi progresive și impecabile, când partidele ar avea programe și planuri foarte moderne, iar vistieriile ar fi pline de miliarde’.

Părintele Luigi sublinia astfel că există un întreg sistem de condiționări care face ca viața oamenilor să fie mai bună. Din acest motiv, oprirea doar la un singur nivel nu era satisfăcătoare. Pentru Luigi Sturzo, una din cauzele majore ale unei proaste administrații reprezentau politicianismul, viața publică impregnată de gelozii personale, de intrigi, de dorința de a distruge cu orice preț un adversar politic: ‘Unii trec de la o legislatură la alta, de la o scadență la alta, și se gândesc la lupta electorală ca la unica, principala afacere, uitând familia, profesia, practica religioasă, îndatoririle proprii’.

De la Partidul Popular la ‘creștin democrație’

În ianuarie 1919, cu acordul papei Benedict al XV-lea, este înființat Partidul Popular Italian, care pune capăt politicii ‘non expedit’ (interzicere a implicării catolicilor în viața politică), adoptată de papalitate după proclamarea în 1861 a Constituției noului Regat al Italiei. Conflictul surd dintre papalitate și autoritățile tânărului stat italian crease o ruptură socială între ‘adevărații catolici’ și restul populației Italiei, considerați ca lipsiți de fidelitate față de Biserică, fapt de natură să rupă unitatea turmei Bisericii. Înființarea acestui partid și participarea lui la viața politică însemnau, în pofida aparențelor, o dorință de normalizare, de reunire a comunității italiene cel puțin în orizont social. Părintele Sturzo s-a implicat cu entuziasm în organizarea acestui partid, care câștigă în scurt timp o mare popularitate pe scena politică italiană, însă, inevitabil, divergențele și-au spus cuvântul și în interiorul acestui partid ‘creștin’.

Ascensiunea fascismului și a lui Mussolini, de care unii oameni ai Bisericii au fost fascinați, refuzul colaborării cu socialiștii au subminat forța și identitatea partidului. De la început, Sturzo a fost ostil fascismului, considerat ca incompatibil cu catolicismul, fapt exprimat în lucrarea ‘Conștiința creștină’. Din acest motiv, în anul 1924 a trebuit să apuce calea exilului, un exil lung de 22 de ani.

În tot acest timp, părintele Sturzo a fost preocupat să găsească o soluție acestei probleme aparent insolubile, a raporturilor dintre Biserică și puterea politică, dintre ‘conștiința creștină’ și omul politic. El începe prin a face clar o distincție între Biserică și un partid ce vehiculează valori creștine: ‘Nu cedați ispitei de a asimila soarta unui partid sau a unei coaliții de partide cu Biserica; nu spuneți că cel învins este catolicismul și să nu credeți că pentru ei totul este pierdut. Căile Domnului ne sunt adesea ascunse: Biserica sa suferă de pe urma persecuțiilor, nu a înfrângerilor. Noi suntem servitori ai lui Dumnezeu și ai Bisericii sale și făcând politică, și interesându-ne direct de țara noastră și de partidul creat pentru a sluji țara. Dar faptele politice nu trebuie să fie legate în nici un fel de soarta Bisericii’.

Odată stabilit acest lucru, părintele Sturzo caută să fundamenteze principiile unei mișcări politice cu caracter creștin, diferită de ‘creștinismul’ altor partide, înțeles ca opoziție la ‘evrei’ sau denumind un apărător al ‘Vechiului Regim’. Prin urmare, nu o denumire exterioară, ci un set de valori. De fapt, reflecția părintelui Sturzo începe cu această întrebare fundamentală: ‘Ce este moralitatea? Poate fi introdusă oare legea morală în viața socială, poate fi ea aplicată relațiilor internaționale? Și, admițând că-și va găsi un loc, locul acesta va fi primul? Când există conflicte între legea morală și politică, legea morală ar trebui să spună ultimul cuvânt?’. Pentru Luigi Sturzo, răspunsul este evident: ‘Pentru noi, morala este unică, pentru motivul că nu există nici o societate extraindividuală, nici un individ extrasocial. Morala este întotdeauna individuală, pentru că toate faptele umane pornesc de la individ, și este întotdeauna socială, pentru că toate faptele umane se exprimă în societate’. De aici, două consecințe majore. Prima: nu se poate invoca faptul că ‘politica’ își are regulile ei murdare, pe care poți juca liniștit, și să fii ‘moral’ în viața personală. A doua: omul este scopul; societatea și statul sunt numai mijloacele necesare: ‘Scopul efectiv al oricărei societăți (inclusiv statul) este persoana umană concretă, fiecare individ în parte’. Din acest motiv a respins Luigi Sturzo atât de categoric fascismul, care a ridicat statul la rang de ‘absurdă zeitate’ și a condiționat ‘fericirea individuală’ de ‘fericirea comună’. Creștinismul aduce ‘persoana’ în prim-planul atenției și face din libertatea ei condiția unei existențe autentice. De aceea, primatul revine persoanei, deoarece ‘totul este activitate personală a omului, individ și societate; totul depinde de libera sa inițiativă’.

Libertate, responsabilitate, democrație

Omul este prin urmare liber, responsabil și ceea ce îl ghidează este propria conștiință. Părintele Sturzo insistă intens pe ideea de ‘autocontrol’, cu alte cuvinte, pe responsabilitatea individului, singurul lucru cu adevărat eficient pentru bunul mers al unei societăți. Libertatea și responsabilitatea sunt lucruri care merg mână în mână, fapt pe care l-a subliniat foarte bine în lucrările sale și episcopul Vartolomeu Stănescu. Mai binele nu este obținut dacă distrugi o clasă socială, cum visează comunismul, sau topești personalitățile individuale într-un construct fantast al ‘națiunii’, cum face fascismul, ci prin libertatea și responsabilitatea fiecăruia.

Trecând la alt plan al discursului, părintele Luigi Sturzo face o distincție între cele ‘divine’ și cele ‘naturale’, ca să folosim distincțiile folosite de părintele Dumitru Stăniloae, alt om al Bisericii care a încercat să găsească o cale de convergență între cele ale lui Dumnezeu și lumea pământeană. Luigi Sturzo constată că există o serie întreagă de ‘res’, precum statul, clasele sociale etc., care există de foarte mult timp, iar încercările oamenilor fie de a le distruge, fie de a le transforma în idoli au condus la derapaje grave. Ele sunt pur și simplu realități ‘naturale’, nici bune, nici rele în sine, de care trebuie să ținem seama, dar să nu le absolutizăm. De aici ‘centrismul’ concepției lui Luigi Sturzo, de fapt apologia bunului-simț, nelipsit de o doză de autoironie. Pentru el lumea aceasta este un permanent provizorat, pe care trebuie să o îmbunătățim recurgând la bunul-simț, orice viziune despre un ‘mâine’ perfect, de tip milenarist, fiind păguboasă. Concret, în cazul relațiilor de producție, este firesc să existe patron și angajat, numai că patronul trebuie să respecte pe muncitor și să-i dea plata corectă (asemenea pildei lucrătorului la vie), iar muncitorul, dincolo de drepturile sale, să-și facă treaba corect și cinstit.

Centrarea pe ideea de libertate și echilibru l-a condus în cele din urmă pe părintele Sturzo la privilegierea democrației în raport cu alte sisteme politice: ‘Pentru noi democrația este un sistem politic și social care cuprinde întreg poporul, organizat pe o bază de libertate pentru binele comun. În aceasta constă adevăratul spirit al democrației, cel mai amplu ideal al său, așa cum ar trebui să fie realizat în țările civilizate și creștine. Acest ideal este punctul nostru de plecare; iar ca țintă practică este scopul nostru. Între punctul de plecare și acest scop se află un spațiu ce trebuie traversat, este spațiul istoric dat de Dumnezeu oamenilor pentru experiențele lor, care vor fi întotdeauna un amestec de bine și rău’.

Ideile părintelui Sturzo s-au adăugat celor ale altor mari gânditori creștini din epocă, generând un ‘front’ cu largi ecouri după al Doilea Război Mondial. Cu alt prilej, vom vorbi despre câte mișcări politice cu caracter democrat creștin s-au format în România în foarte scurta perioadă de respiro din anii 1944-1946, expresie a voinței de libertate și democrație sub stindard creștin. Acum, la mulți ani de la cele spuse de părintele Sturzo, mulți l-ar considera și pe el un autor utopic. El însuși era perfect conștient de limitele și slăbiciunile concepției sale. Cu toate acestea, el merită amintit măcar ca și o oglindă pentru cei ce pretind că sunt ‘democrat creștini’, fără să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat acest lucru. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 27 februarie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente