Reforma religioasă a lui Dioclețian

Dioclețian a fost un împărat cu multă viziune, capabil de eforturi administrative incredibile, deși calitățile sale militare și literare au fost considerate întotdeauna ca fiind limitate. Poate că și el ar fi intrat în rândul împăraților binevoitori față de creștini dacă ideilor administrative excelente din gândirea sa nu le-ar fi urmat cele legate de o unificare religioasă a Imperiului Roman.

Existența lui Constantius Chlorus, unul dintre cei patru conducători ai imperiului, care era binevoitor față de creștini, nu l-a putut împiedica pe Dioclețian să pornească o prigoană de amploare asupra creștinilor.

Înainte de a discuta în amănunt aspectele reformei religioase întreprinse de Dioclețian, trebuie să ne întrebăm ce i-a îndemnat pe unii împărați romani să fie potrivnici cauzei și credinței creștine. Putem identifica în general trei motive principale: securitatea statului personificată de împărat, păstrarea unei armate dornice de victorii și teama față de o credință puțin cunoscută și care părea să ascundă unele amănunte terifiante. Astfel, începând cu Nero și până la Valerian, au existat o serie de împărați romani care s-au considerat ca fiind zei. Aceștia au fost și cei care au atacat cu furie credința creștină ce li se împotrivea. Creștinii îl cinsteau pe împărat pentru funcția și puterea sa, dar nu se închinau la el ca la un zeu. Așadar, împăraților romani persecutori le-a fost ușor să îi condamne pe creștini pe baza acestui motiv, afirmând că aceștia atentează la însăși securitatea statului roman, de vreme ce denigrează persoana lor, reducând-o la dimensiunile ei „umane” și negându-i acesteia caracteristicile dumnezeiești. În această categorie îi regăsim pe Nero, Domițian și Valerian. Al doilea motiv pentru persecutarea creștinilor a constat în împotrivirea unora dintre bărbații credinței în cauză de a sluji ca ostași sau de a lua parte la sărbătorile închinate victoriilor militare. Septimius Sever a fost cel care a persecutat o serie de creștini pentru refuzul lor de a sluji în armata romană. Pentru romani, războiul era calea sigură de prosperitate în anumite cazuri. O armată leneșă sau incapabilă să lupte era un semn sigur al riscului de pierdere a teritoriului pe care se afla. În contextul secolelor II și III, imperiul era atacat adesea la zonele de graniță, fie de popoarele germanice, la Rin, fie în zona de răsărit de către perși. Prin urmare, refuzul creștinilor de a lupta era perceput drept o manevră a acestora de a sprijini dușmanii puternici cu care se confrunta Imperiul Roman. Al treilea motiv pentru persecutarea creștinilor a fost necunoașterea credinței lor de către romani. În primele veacuri se considera că a fi creștin însemna a mânca oameni sau a trăi într-o orgie continuă. Confundarea Euharistiei cu canibalismul și a unității bisericești cu un desfrâu organizat a dispărut cu timpul, dar suficienți creștini și-au găsit pieirea acestor neînțelegeri grosiere. La aceste trei motive mai putem adăuga unul de circumstanță, care a însoțit marea parte a persecuțiilor majore, cum ar fi cele din vremea lui Valerian sau Decius, și anume dorința împăraților romani după o reformă religioasă care să asigure unitatea Imperiului Roman într-un mod cât mai reușit. Trebuie să ne amintim că imperiul avea în subordine o serie de națiuni importante, de la greci la iudei, de la germani la gali etc. Ținerea lor în frâu devenise cu adevărat o provocare în timpul lui Dioclețian, iar administratorul priceput avea o singură alternativă: unificarea religioasă.

Încununare religioasă a reformei politice și administrative

Dioclețian și-a dat seama rapid de imposibilitatea de a conduce singur, așa că a ales să împartă imperiul cu un coleg de arme pe nume Maximian încă de la începutul domniei sale. La mai puțin de un deceniu, devenise clar că și pentru doi împărați imperiul era prea mare. De unde cu un deceniu înainte de Dioclețian imperiul era prea mic pentru un împărat, acum devenise clar că lipsa concentrării asupra administrării sale coerente era cauza acestei atitudini greșite. În 293, Dioclețian și Maximian au adoptat titlul de „Augustus”, ridicând la un rang inferior imediat intitulat „Cezar” alte două persoane. Dioclețian l-a ales pe ginerele său, Galerius, în timp ce Maximian l-a ridicat la acest rang pe vrednicul general Constantius Chlorus. Mai mult decât atât, Dioclețian a ajuns la concluzia că este necesar ca toată reforma sa politică și administrativă să aibă o încununare religioasă. Iată ce precizează în acest sens cunoscutul bizantinolog Warren Treadgold: „Dioclețian era tot mai tulburat de răspândirea creștinismului. Se pare că era influențat în privința aceasta pe de-o parte de sentimentele anticreștine ale lui Galerius și pe de altă parte de faptul că își dădea tot mai mult seama de cât de puternică devenise această religie. La început, Dioclețian, a cărui preocupare de prim ordin era restabilirea ordinii și armoniei în imperiu, i-a tolerat pe creștini chiar și în posturile publice. Pe măsură ce aceștia deveneau tot mai îndrăzneți și mai numeroși, faptul că îi negau pe zeii patroni ai împăraților devenea greu de ignorat, iar argumentele lui Galerius în favoarea unei noi persecuții erau tot mai convingătoare” (Warren Treadgold, „O istorie a statului și societății bizantine”, vol. I, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Editura Institutul European, Iași, 2004, p. 39). Dioclețian s-a proclamat ca având titlul de „Jupiter (Iovus)”, în timp ce Maximian a devenit „Hercule”. Cei doi conducători supremi aveau titluri divine, luând rolul de chipuri ale zeilor păgâni amintiți. Dioclețian căuta astfel o modalitate de a unifica imperiul din punct de vedere religios. Educația sa greacă l-a făcut să dorească un ritual aproape religios pentru ieșirile sale în public. Și-a dorit să fie în centrul atenției, împodobindu-se ca o statuie și dorind că toți să i se închine. Orgoliul lui Dioclețian a fost alimentat excesiv de ginerele său, Galerius, care își dorea astfel mai multă putere la curtea imperială. Visa să devină și el „Augustus” cât mai curând și îi lăuda orice inițiativă lui Dioclețian, indiferent de natura bună sau rea a acesteia. Scopul lui Dioclețian era acum acela de a unifica imperiul nu doar pe o bază administrativă, ci și pe una religioasă. Însă, așa cum afirmă Peter J. Leithart: „Dioclețian a condus pentru aproape două decenii fără a-i persecuta pe creștini, de aceea ar fi greșit să afirmăm că persecutarea (creștinilor) a constituit o parte deliberată a programului său pentru reînnoirea imperiului. Însă persecutarea maniheilor și a creștinilor nu era o aberație stranie a politicii imperiale, ci complementară cu întreaga teologie politică a lui Dioclețian. Pentru Dioclețian, tetrarhia era înrădăcinată în religia romană tradițională, iar loialitatea pentru cea din urmă trebuia exprimată prin participarea la prima. Pacea pe care Dioclețian încerca să o păstreze nu era una seculară, ci pacea zeilor, o pax deorum” (Peter J. Leithart, „Defending Constantine. The Twilight of an Empire and the Dawn of Christendom”, IVP Press, Downers Grove, 2010, pp. 50-51). În materialul următor vom identifica datele principale ale persecuției îndreptate împotriva creștinilor de Dioclețian.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 18 aprilie 2013, apărut sub semnătura lui Adrian Agachi)

Comentarii Facebook


Știri recente