RECUNOSTINTA SI REINNOIRE- cuvantul IPS Daniel rostit astazi in sedinta solemna a Adunaruu Nationale Bisericesti, desfasurata la Palatul Patriarhal

RECUNOSTINTA SI REINNOIRE

Semnificatia spirituala si misionara a Autocefaliei, Patriarhiei si a Slujirii arhieresti a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane

† Daniel Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

1. Recunostinta, act de demnitate si dreptate. Reinnoirea, elan misionar

Anul 2005 este marcat, in viata Bisericii Ortodoxe Romane, de mai multe evenimente majore: 120 de ani de Autocefalie, 80 de ani de Patriarhat, 90 de ani de viata si 55 de ani de slujire arhiereasca a Prea Fericitului Parinte Patriarh TEOCTIST. Aniversarea zilei de nastere a unei persoane sau aniversarea unui eveniment, care a dat nastere unei institutii sau unei etape noi de activitate si demnitate in viata unei comunitati, este un moment de sarbatoare. Cand astfel de aniversari au loc in Biserica, ele au doua componente si stari spirituale majore: recunostinta si reinnoire. Este vorba de recunostinta sau multumirea adusa lui Dumnezeu pentru darul vietii persoanei sau al existentei institutiei sarbatorite, dar si recunostinta sau pomenirea aratata persoanelor care au contribuit ca darul vietii unei persoane si al existentei unei institutii sa fie pastrat, cultivat si valorificat. De aceea, in momentele solemne de recunostinta, se savarseste Sfanta Liturghie euharistica (euharistie, in limba greaca a multumire, recunostinta) si slujba de TE-DEUM (de lauda adusa lui Dumnezeu), iar uneori chiar slujba parastasului de pomenire a celor trecuti la viata vesnica, parinti si dascali, luptatori si aparatori, sprijinitori si binefacatori. Cu alte cuvinte, persoanele care s-au daruit pe sine in cultivarea darului vietii altor persoane si in promovarea activitatii si demnitatii unor institutii sunt amintite cu respect si recunostinta. Astfel, recunostinta ca act cultic de pomenire si multumire este un act de cultura a sufletului uman si a comuniunii intre generatii. Prin urmare, starea de recunostinta face dintr-un individ izolat o persoana in comuniune cu Persoanele divine si cu persoanele umane, in mod sincronic (contemporan) si diacronic (de-a lungul timpului). Sfanta Liturghie ortodoxa ne invata ca a multumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El este un act de demnitate si de dreptate (vezi rugaciunea Cu vrednicie si cu dreptate). Prin contrast, nemultumirea sau nerecunostinta este o diminuare a demnitatii si dreptatii omului care se inchide in iubire de sine si in uitare de ceea ce a primit de la altii. In acelasi timp, aniversarea unui eveniment din trecut nu este numai recunostinta sau multumire pentru darurile primite de la Dumnezeu si cultivate cu efort uman sustinut de harul divin, ci si invocare sau cerere a ajutorului lui Dumnezeu pentru continuarea si reinnoirea vietii si a activitatii, in comunitate. Prin aceasta, aniversarea sau sarbatorirea unui eveniment in Biserica poate fi si un moment de reinnoire a misiunii, o reimprospatare spirituala pentru un nou inceput. Asadar, lumina sarbatorii este lumina recunoscuta ca fiind primita in trecut, de la inaintasii nostri, dar si lumina, inspiratie si speranta pentru a merge inainte, in timpul prezent si viitor, sfintind timpul vietii noastre asa cum au sfintit inaintasii timpul vietii lor. Cu zece ani in urma (in 1995), in prezenta multor Intaistatatori ai Bisericilor Ortodoxe, cu prilejul unui eveniment similar care se referea tot la Autocefalie, Patriarhie si Arhieria Patriarhului, evocam tot aici, in Aula Patriarhiei, in duh de pioasa admiratie si profunda recunostinta, Biserica poporului roman care a primit si a cultivat, a aparat si a transmis credinta ortodoxa, apostolica si mantuitoare, de la Sf. Apostol Andrei si pana astazi, pastrand unitatea de credinta, de cult si de disciplina eclesiala cu toate celelalte Biserici Ortodoxe surori, cu Ortodoxia Ecumenica sau Universala1. Astazi, la Bucuresti, in prezenta Sanctitatii Sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, a Adunarii Nationale Bisericesti, a inaltelor autoritati de Stat ale Romaniei, a reprezentantilor altor Biserici si culte si in prezenta reprezentantilor multor institutii bisericesti si civile, administrative, sociale si culturale, aducem multumire lui Dumnezeu si aratam recunostinta fata de toti cei care in trecut si in prezent au iubit si iubesc pe Hristos si Biserica Sa din poporul roman. Apoi, de-a lungul acestui timp aniversar, in fiecare eparhie, vom evoca si vom pretui lumina credintei si a sfinteniei primita de la apostoli si ucenicii lor, de la martirii si marturisitorii clerici si mireni din primele secole, care s-au jertfit pe teritoriul Romaniei de azi, de la parintii si scriitorii bisericesti vietuitori pe aceste plaiuri, de la ierarhii intelepti ai Bisericii noastre, de la cuviosii parinti si de la cuvioasele maici, care s-au nevoit in manastiri si schituri, in paduri si munti, pe langa orase si sate, de la voievozii ctitori de biserici si manastiri, de la eroii si sfintii neamului romanesc, de la dascalii de teologie, de la protopsaltii si cantaretii, de la iconografii si pictorii de biserici, de la multimea preotilor de parohie si a credinciosilor mireni care au ctitorit biserici si au promovat cultura crestina, de la familiile care au nascut si au crescut copii in dreapta credinta, raspunzand chemarii lui Hristos: „Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti!” (Matei 19, 14; Marcu 10, 14; Luca 18, 16). Toate aceste persoane, un popor intreg, iubitor de Hristos si de Biserica, au fost, veac dupa veac, purtatori de Cruce, prin jertfa sau nevointa, prin evlavie si darnicie, devenind astfel si purtatori ai luminii Invierii. Lumina transmisa de ei, din generatie in generatie, era si este lumina Botezului lor, facuta roditoare spre slava lui Dumnezeu Tatal, „Parintele luminii ” (Iacob 1, 17), a lui Hristos „Lumina lumii ” (Ioan 8, 12) si a Sfantului Duh, Cel care daruieste oamenilor, prin harul Sau vesnic, neinserata lumina a slavei si a sfinteniei (cf. II Corinteni 3, 18). Dar, mai ales, aratam recunostinta memoriei ierarhilor romani si autoritatilor Statului Roman care au contribuit, in mod personal si nemijlocit, la pregatirea, solicitarea si obtinerea recunoasterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane. De asemenea, exprimam recunostinta memoriei Patriarhului Ecumenic Ioachim al IV-lea si ierarhilor din Sinodul sau care, cu discernamant istoric si in duh de comuniune frateasca, au semnat Tomosul de recunoastere a autocefaliei Bisericii noastre, la 25 aprilie 1885. Recunostinta aratam si memoriei tuturor Intaistatatorilor (primatilor) si Sinoadelor Bisericilor Ortodoxe surori autocefale care, cu bucurie, au recunoscut acest drept si aceasta demnitate a Bisericii noastre. Totodata, ne gandim, aici si acum, cu evlavie si recunostinta, la toti ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane si la autoritatile de Stat ale Regatului Romaniei care au contribuit la ridicarea scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei la rang de Patriarhat sau Patriarhie, in anul 1925, recunoscandu-se astfel pe plan bisericesc ecumenic sau universal atat prestigiul Statului roman independent, Regatul Romaniei, cat si demnitatea Bisericii Ortodoxe Romane, numita in Tomosurile Patriarhiei Ecumenice Biserica Romaniei. Proclamat in februarie 1925 de catre Sfantul Sinod, rangul de Patriarhie acordat scaunului mitropolitan primatial de Bucuresti a fost recunoscut de catre Statul Roman printr-o lege votata in Senat la 12 februarie 1925 si de Camera la 17 februarie 1925, promulgata apoi in 25 februarie 1925 de catre Regele Ferdinand I2. Recunoasterea noului rang pentru Biserica Ortodoxa Romana si pentru Intaistatatorul ei de catre Patriarhia Ecumenica de Constantinopol s-a facut in acelasi an, in ziua de 30 iulie 1925, prin Tomosul nr. 1579, in timpul Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea (13 iulie 1925 – 24 septembrie 1929). Textul Tomosului a fost citit in actuala Catedrala patriarhala din Bucuresti, in ziua de 27 septembrie 1925, de catre o delegatie a Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea, in prezenta Intaistatatorului Bisericii Ortodoxe Romane, Mitropolitul Primat Dr. Miron Cristea. Apoi, in ziua de 1 noiembrie 1925, a avut loc investitura si inscaunarea primului Patriarh al Romaniei, Miron Cristea (1925-1939). Se incununa si recunostea astfel o crestere constanta si intensa a Bisericii noastre in credinta apostolica si in lucrarea sa misionara pentru poporul roman, o cultivare aproape bimilenara a darurilor primite de acesta prin Botezul crestinarii sale lente si profunde, in unitate de credinta si comuniune sacramentala cu intreaga Ortodoxie. Dar daca acum vorbim de sarbatorirea a 80 de ani de Patriarhat Roman, trebuie sa vorbim si despre o alta aniversare, aceea a slujirii episcopale a actualului Patriarh al Romaniei, Prea Fericitul Parinte TEOCTIST, care implineste chiar azi, 5 martie 2005, 55 de ani de arhierie, din care 12 ani a slujit Biserica in calitate de episcop vicar-patriarhal (1950-1962), 11 ani ca episcop al Aradului (1962-1973), aproape 5 ani ca Mitropolit al Olteniei (1973-1977), 9 ani ca Mitropolit al Moldovei si Sucevei (1977-1986), iar din 16 noiembrie 1986 incoace (aproape 19 ani) slujeste Biserica poporului nostru ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane. Din acesti 55 de ani de arhierie, 40 i-a daruit Bisericii lui Hristos din Romania in vremurile grele ale comunismului. Ani multi de slujire, de daruire jertfelnica si responsabilitate constanta, de experienta a Crucii si Invierii! In acesti 55 de ani de slujire arhiereasca a trait intens adevarul ca arhieria sau slujirea episcopala este o chemare sfanta si o raspundere mare, un dar al lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. De aceea, astazi, in mod solemn, multumim lui Dumnezeu pentru darul oferit Bisericii Ortodoxe Romane in persoana Prea Fericitului Parinte Patriarh TEOCTIST si il felicitam cu profunda recunostinta pentru ca a facut roditor, prin rugaciune si munca, darul primit de la Sfantul Duh in ziua hirotoniei sale in treapta de arhiereu.

2. Luminile Autocefaliei, Patriarhiei si Arhieriei cultivate in comuniune panortodoxa Atat recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, cat si ridicarea ei la rang de Patriarhie au rodit mult si frumos din punct de vedere pastoral-misionar, teologic si cultural. Bisericile Ortodoxe nationale, de-a lungul secolelor au contribuit la crestinarea profunda a culturii popoarelor pe care le-au pastorit. Limba si cultura poporului roman au fost de la originea lui nascute si crescute in spatiul liturgic si social-pastoral al Bisericii. Primele scoli, primele tiparituri, primele opere de arta au fost inspirate, binecuvantate si sustinute de Biserica. De aceea, Mihai Eminescu putea numi Biserica Ortodoxa Romana „Mama spirituala a poporului roman ”. Pentru poporul roman, ca popor nou in istorie format din daci si romani, pe cand se crestina lent si profund, credinta crestina a devenit parte constitutiva a identitatii sale spirituale. Pe langa imensa si incontestabila contributie a Bisericii Ortodoxe la formarea limbii romane si la imbogatirea culturii romane, un rol deosebit l-a avut Ortodoxia in apararea si promovarea constiintei si unitatii nationale. De pilda, impreuna cu domnitorii si cronicarii, mitropoliti ai Moldovei ca Varlaam, cu a sa Carte romaneasca de invatatura, destinata „intregii semintii romanesti”, sau ca Dosoftei, cu a sa prima traducere temeinica a Liturghiei in limba romana, au contribuit in mod substantial la cultivarea constiintei si unitatii nationale. De asemenea, in mod constant si adesea cu multe jertfe in toate provinciile romanesti, Biserica Ortodoxa a sustinut lupta de eliberare nationala de sub dominatii straine, imperii de alte credinte religioase sau de alt neam. Biserica Ortodoxa a fost si este convinsa ca neamurile, etniile, fiecare in identitatea sa proprie si toate impreuna, in diversitatea lor, sunt binecuvantate de Dumnezeu si chemate la o comuniune in care diversitatea devine o bogatie de forme si frumuseti complementare. Daca acestea sunt cultivate si sfintite, aduc slava lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa, 21, 26) 3. Tot din Evanghelia iubirii lui Hristos pentru oameni (cf. Matei 25, 31-46), Biserica a invatat sa uneasca intreolalta nu numai credinta si cultura, ci si Liturghia cu filantropia, spiritualul cu socialul, dezvoltand o cultura a caritatii si luptand pentru ameliorarea calitatii vietii oamenilor, sustinand adesea si eforturile de dreptate sociala si de ajutorare a celor saraci. Astfel, primele bolnite, farmacii si spitale au fost infiintate sau sustinute de Biserica, inspirata fiind si din lucrarea filantropica a Bizantului, mai ales din pilda institutiilor filantropice infiintate de Sfantul Vasile cel Mare. In plus, dupa exemplul imparatilor bizantini, educati si indemnati de Biserica in aceasta directie, domnitorii romani, si ei fii ai Bisericii Ortodoxe, au promovat cultura filantropica sau cultura caritatii crestine, adesea impreuna cu Biserica, sprijinind lucrarea acesteia, desfasurata adesea prin marile manastiri. Dar opera filantropica a Ortodoxiei romanesti nu s-a limitat la crestinii ortodocsi romani, ci Biserica Mama a poporului roman, impreuna cu domnitorii formati duhovniceste de ea, a ajutat si alte Biserici Ortodoxe surori, mai ales cele aflate in Orient sub dominatie otomana: Patriarhiile de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia, de Ierusalim sau Sfantul Munte Athos. Aceasta cultura a solidaritatii interetnice, bazata pe credinta comuna a Bisericilor din popoare diferite, s-a manifestat atat in plan material-financiar, cat si cultural-pastoral prin tiparirea de carti in limba greaca, araba si georgiana, pentru unele Biserici din Orient sau din tari vecine ca Grecia si Georgia. Alteori, ajutorul a fost de ordin duhovnicesc-misionar. De pilda, traducerea Filocaliei in limba slavona s-a facut de catre Sf. Cuvios Paisie Velicicovski in Manastirea Neamt, ajutat fiind si de multi ucenici romani, buni cunoscatori ai limbii elene. Dupa moartea sa (15 noiembrie 1794), ucenicii sai rusi si ucraineni au infiintat 114 manastiri in Rusia si Ucraina, care apoi, in secolul urmator, al XIX-lea, au contribuit imens la intensificarea culturii crestine ruse si ucrainene. Un Dostoievski este un scriitor profund inspirat si influentat de aceasta spiritualitate filocalica pregatita mai intai la Neamt. La randul lor si alte Biserici Ortodoxe surori, de limba greaca sau slavona, au ajutat cultural-misionar Ortodoxia romaneasca in diferite secole. Oricum, exista multe exemple pozitive in istoria Ortodoxiei care pot sa inspire azi intensificarea comuniunii intre Biserici si popoare: comunicarea, conlucrarea si solidaritatea pe plan panortodox sau international. In duhul Tomosului de recunoastere a autocefaliei se poate intelege ca autocefalia nu este libertate in izolare si autosuficienta, ci libertate in comuniune, iar comuniunea nu este constrangere, ci comemorare si coliturghisire liturgica, consultare frateasca si cooperare practica. De aceea, in Tomos se spune ca este necesara consfatuirea frateasca: „in toate chestiunile importante canonice si dogmatice, care au trebuinta de chibzuire mai generala si mai comuna, dupa sfantul obicei al Parintilor, pastrat de la inceput ”4. Pe langa luminile Autocefaliei cultivate in comuniune panortodoxa, ca expresie a libertatii responsabile, exista si lumini ale Patriarhatului ca institutie a sinodalitatii. Patriarhii Bisericii Ortodoxe Romane, Prea Fericitii Parinti Miron, Nicodim, Justinian, Iustin si Prea Fericitul Parinte Teoctist, impreuna cu ceilalti Intaistatatori ai Bisericilor Ortodoxe surori, in frunte cu Patriarhii Ecumenici ai Constantinopolului, au vegheat si vegheaza la mentinerea unitatii Ortodoxiei, au contribuit si contribuie la cunoasterea si pretuirea valorilor Ortodoxiei pe plan ecumenic si international. Pentru Ortodoxie, slujirea Intaistatatorului este parte constitutiva a sinodalitatii si factor coordonator al ei. Cu adevarat, nu exista sinodalitate fara Intaistatator, nici Intaistatator fara Sinod. Aceasta relatie de informare si ascultare reciproca intre Parintele Intaistatator si ceilalti Parinti ai Sinodului este clar exprimata in canonul 34 apostolic: „Episcopii fiecarui neam trebuie sa stie care dintre ei este primul si sa-l considere ca fiind capul lor; ei nu trebuie sa faca nimic important fara consimtamantul lui. Fiecare dintre ei sa intreprinda doar actiuni care privesc eparhia sa si cele ce tin de ea. Dar si acela (primul) sa nu faca nimic fara consimtamantul tuturor. Caci asa va fi concordie (armonie) si Dumnezeu se va preamari prin Domnul Hristos, in Duhul Sfant”. Reciprocitatea dintre unul si cei multi exprimata de canonul 34 apostolic sta la baza sinodalitatii ortodoxe la toate nivelurile: sinodul mitropolitan, sinodul patriarhal (regional sau national) si sinodul ecumenic sau panortodox. Totusi, sinodalitatea, ca reflex in Biserica a comuniunii Sfintei Treimi, la nivel local are o nota canonica obligatorie, si anume ritmicitatea ei, adica sinodul unei regiuni sau al unei tari este obligat de canonul 37 apostolic sa se intruneasca de doua ori pe an. La nivel panortodox, sinodalitatea nu functioneaza decat ca eveniment extraordinar, nu ca exercitiu ritmic sau ordinar. De aceea, un viitor Sinod Panortodox Sfant si Mare este asteptat ca un eveniment extraordinar, iar conferintele panortodoxe pregatitoare in acest sens sunt doar o forma partiala de sinodalitate panortodoxa, fiind conferinte ale delegatilor Bisericilor Ortodoxe autocefale si autonome, nu ale Intaistatatorilor ei. Se constata azi ca sinodalitatea ritmica functioneaza normal si eficient, din punct de vedere pastoral-misionar, in interiorul autocefaliei, asigurand exercitiul libertatii in unitate si al unitatii in libertate. Totusi, ar fi bine ca si sinodalitatea panortodoxa (exprimata acum prin comemorare liturgica a Intaistatatorilor, bazata pe diptice, comunicare epistolara irenica cu ocazia marilor sarbatori sau evenimente, iar uneori prin vizite reciproce) sa devina sinodalitate canonica ritmica, prin analogie cu sinodalitatea ritmica din interiorul autocefaliei nationale sau regionale. Intrucat geniul Ortodoxiei este acela de a nu opune intre ele unitatea si libertatea, primatul si sinodalitatea, este posibil si necesar sa se intensifice comuniunea panortodoxa bazata pe sinodalitate canonica ritmica, adica intruniri periodice (de pilda, din 3 in 3 ani) ale Intaistatatorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale si autonome, pentru o mai intensa si mai completa informare reciproca si pentru o mai eficienta cooperare spre binele Ortodoxiei intregi si a misiunii ei in lume. Alaturi de alte surse, textul Tomosului de recunoastere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane este in acest sens o inspirata si concentrata expresie a unei eclesiologii ortodoxe formulata teologic si pastoral-misionar, care poate inspira in prezent si viitor o intensificare a legaturii dintre sinodalitatea ortodoxa autocefala si sinodalitatea ortodoxa ecumenica sau panortodoxa, pe baza eclesiologiei ortodoxe trinitare, a Noului Testament si a Sfintilor Parinti.

Concluzie

Aniversarile in Biserica pot fi momente de comuniune care inspira mai multa conlucrare in activitatea pastorala si misionara a Bisericii. Cand sunt deodata retrospectiva si perspectiva, recunostinta si reinnoire, ele constituie o dinamica benefica a comuniunii in interiorul unei comunitati si chiar in relatiile acesteia cu alte comunitati. De aceea, aniversarile pot intensifica legatura intre rugaciune liturgica si reflectie teologica, intre dogma statornica si misiune dinamica, pentru a scoate in evidenta atat frumusetea comuniunii fratesti in credinta, cat si necesitatea cooperarii intense in fata noilor probleme ale timpului nostru. Rugam pe Hristos-Domnul, Capul Bisericii si Domnul istoriei, sa ne ajute sa folosim orice aniversare din Biserica Ortodoxa ca pe un moment misionar de binecuvantare si bucurie, de intarire a credintei si a iubirii fratesti intre persoane si comunitati diferite, intre Biserici si popoare!

NOTE: 1 Vezi † Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, Aduceti-va aminte de inaintasii vostri, cuvant la intrunirea solemna Autocefalie, Patriarhie, Slujire sfanta , Bucuresti, 28 octombrie 1995, publicat initial sub forma de brosura la Editura TRINITAS – Iasi, 1995, apoi in Revista Teologie si viata, Iasi, nr. 10-12, 1995, pp. 11-18. 2 Vezi Monitorul Oficial, nr. 44/1925, cf. Pr. Prof. dr. Nicolae Serbanescu, Patriarhia Romana la 70 de ani, in volumul omagial Autocefalie, Patriarhie, Slujire sfanta, Bucuresti, 1995, p. 261. 3 Vezi Prof. dr. Iorgu Ivan, Etnosul – neamul – temei divin si principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericesti, in volumul Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfanta, Bucuresti, 1996, pp. 126-140. 4 Tomosul Autocefaliei, in revista Biserica Ortodoxa Romana, nr. 5, anul 1885, pp. 344-354, citat p. 348; vezi si Ilie Dan Ciobotea, Autocefalie bisericeasca: unitate de credinta si libertate responsabila, in volumul Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane (1885-1985), Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1987, pp. 268-278.

Comentarii Facebook


Știri recente