Recunoștința, firescul demnității omului

Evanghelia Duminicii a XXIX-a după Rusalii (a celor zece leproși) Luca 17, 12-19:

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care stăteau departe și care au ridicat glasul și au zis: Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

†Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIX-a după Rusalii, numită și Evanghelia celor zece leproși, este plină de învățături duhovnicești pentru modul nostru de a ne comporta față de Dumnezeu și față de semenii noștri, când primim o binefacere de la Dumnezeu prin oameni.

Evanghelia de astăzi ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos S-a întâlnit cu zece leproși excluși din comunitate, care stăteau departe de oameni și nu se atingeau de semenii lor, deoarece boala lor era una grea și se putea transmite ușor. Oamenii leproși în Vechiul Testament aveau un regim special de izolare față de oamenii sănătoși, întrucât boala aceasta incurabilă provoca descompunerea lor treptată, prin căderea unor părți din corpul lor, deși erau încă vii. Fiind izolați, leproșii sufereau foarte mult de singurătate și de umilire, având obligația de a spune: ‘necurat, necurat’ (Lev. 13, 45), ca oamenii sănătoși să nu se apropie de ei. Dacă totuși unii se vindecau printr-o minune, datorită milostivirii lui Dumnezeu și a credinței lor puternice, atunci cei vindecați aveau obligația de a merge la preoți și a se arăta lor. De ce? Pentru că preotul avea cunoștințe precise privind semnele manifestării bolii și putea stabili dacă boala este lepră cu adevărat sau altă afecțiune și dacă vindecarea de lepră era una certă (cf. Lev. cap. 13). Așadar, lepra, ca boală profund degradantă pentru ființa umană, aducea, pe lângă suferința fizică, și una sufletească, produsă de teama unei morți lente și de tristețea izolării sau a excluderii din comunitate a celor care erau bolnavi de lepră.

Hristos împlinește Legea mozaică și respectă libertatea oamenilor

Când Mântuitorul Iisus Hristos întâlnește pe cei zece oameni bolnavi de lepră, care mai mult așteptau să moară decât să fie reintegrați în societate, El înțelege suferința, izolarea și umilirea lor, Se milostivește de ei și îi trimite să se arate preoților. Îndată, cei zece leproși s-au umplut de speranța că se vor vindeca și vor fi din nou printre oamenii sănătoși.

Într-adevăr, pe când mergeau ei pe cale, deodată, s-au vindecat. În Evanghelia de astăzi este semnificativ faptul că Mântuitorul nu le spune leproșilor: ‘Vindecați-vă’ sau ‘Să fiți vindecați’, nici nu îi întreabă: ‘Aveți credință?’ Iisus nu le cere să mărturisească în public credința lor, nici nu le spune: ‘Fiți curați de lepră’, cum a zis altă dată unui alt lepros (cf. Luca 5, 12-14), ci doar îi trimite să împlinească o poruncă a Legii Vechi, obligatorie pentru toți cei care erau bolnavi de lepră. De ce a procedat El în acest mod neobișnuit? Mântuitorul Hristos a arătat în acest mod atât smerenia Sa împlinind Legea lui Moise, cât și respectul Său pentru libertatea oamenilor de-a fi sau nu recunoscători față de Dumnezeu și față de semenii lor care îi ajută în situații dificile.

Domnul Hristos putea, desigur, să-i vindece imediat pe cei zece leproși, să spună doar un cuvânt, ca ei să se facă sănătoși. Dar pentru ca cei ce se vor vindeca pe cale să fie recunoscuți ca atare chiar de preoții care nu-L iubeau pe Iisus și să fie reintegrați în comunitate, El i-a trimis pe acești leproși să se arate preoților, după cum cerea Legea lui Moise. Și, într-adevăr, cei zece leproși vindecați pe cale s-au grăbit a se arăta preoților pentru a fi primiți între oamenii sănătoși. Însă atât de mare a fost graba lor de a se arăta preoților că s-au vindecat, încât au uitat să preamărească pe Dumnezeu și să mulțumească lui Iisus Care, de fapt, i-a vindecat îndată după ce i-a trimis să se arate preoților. Numai unul din cei zece leproși vindecați ‘s-a întors și slăvea cu glas mare pe Dumnezeu’ (cf. Lc. 17, 15), iar acesta nu era evreu, ci samarinean, considerat de evrei ca fiind de neam inferior. Apropiindu-se de Iisus, samarineanul vindecat de lepră a căzut cu fața la pământ lângă picioarele Lui și I-a mulțumit. Odată vindecat, el a înțeles repede că vindecarea lui este darul milostivirii lui Dumnezeu, Care a lucrat prin omul Iisus. Indirect, acest lepros recunoscător a mărturisit că Iisus Hristos este Dătătorul vieții și Doctorul sufletelor și al trupurilor oamenilor. Văzând Iisus acest gest de recunoștință al unui lepros vindecat care preamărește cu glas mare pe Dumnezeu și Îi mulțumește Lui cu multă smerenie și recunoștință, a întrebat: ‘Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?’ (Lc. 17, 18). Iar samarineanului vindecat, care se afla la picioarele Sale, Iisus i-a zis: ‘Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit!’ (Lc. 17, 19). Prin întrebarea Sa retorică: ‘Dar cei nouă unde sunt?’ – Hristos Domnul pune în contrast recunoștința samarineanului cu nerecunoștința celor nouă evrei. Deci întrebarea Sa are înțelesul de reproș sau dojană pentru atitudinea celor nouă care nu au venit să mulțumească.

Recunoștința, stare de smerenie și sănătate a sufletului

De ce Mântuitorul Iisus Hristos aștepta ca și ceilalți leproși vindecați să arate recunoștință? De ce a întrebat El: ‘Cei nouă unde sunt?’ (Lc. 17, 17). Desigur, Iisus nu avea nevoie de recunoștința lor, nici nu avea nevoie de lauda lor, deoarece El a săvârșit minunea vindecării lor din iubire milostivă și smerită, nu pentru a fi lăudat. Însă prin întrebarea și atitudinea Sa de mustrare, Iisus ne învață că dacă omul căruia i s-a făcut un bine nu mulțumește, acesta se află într-o stare spirituală nefirească, nedemnă și nesănătoasă. Cu alte cuvinte, recunoștința trebuie să fie sentimentul cel mai firesc al demnității omului în fața binefacerii primite de la cineva. Prin urmare, leproșii care s-au vindecat trebuiau mai întâi să-L preamărească pe Dumnezeu – Izvorul vieții și al vindecării, și să-I mulțumească lui Iisus Care a binevoit să-i ajute, și apoi să se întoarcă la comunitatea lor. Cei nouă leproși care nu mulțumesc pentru vindecare au uitat prea repede binefacerea arătată lor, au uitat prea repede în ce stare erau înainte de vindecare, iar acum uită și că sănătatea pe care au primit-o este un dar al lui Dumnezeu, nu un merit al lor.

Iar samarineanul care s-a întors să mulțumească era un om smerit și obișnuit cu umilința nu numai din cauza bolii lui, ci și din cauză că era considerat ca un străin printre evrei. Probabil că tocmai datorită smereniei sale a avut și noblețea sufletească să se întoarcă la Iisus ca să-I mulțumească. Evanghelia ne spune că acesta ‘slăvea pe Dumnezeu’ (cf. Lc. 17, 15). După ce a slăvit pe Dumnezeu, samarineanul vindecat de lepră a venit la Iisus, a căzut cu fața la pământ lângă picioarele Lui și I-a mulțumit, recunoscând, de fapt, că prin Iisus i-a venit vindecarea. El avea în comun cu ceilalți nouă bolnavi de lepră numai suferința bolii, dar se deosebea de ei prin virtutea recunoștinței. Întrebarea Mântuitorului: ‘Dar cei nouă unde sunt?’ (Lc. 17, 17) a rămas fără răspuns, întrucât cei nouă erau absenți. Cei nouă, când au dat de bine, au uitat de Dumnezeu! Așa se întâmplă, foarte adesea, și astăzi. Numai când trecem prin necazuri, prin boli sau ispite, atunci cerem în mod stăruitor ajutorul lui Dumnezeu, dar îndată ce am scăpat de suferință, de sărăcie, de necaz, uităm de Dumnezeu. Însă Mântuitorul Iisus Hristos nu fericește pe cei care sunt nerecunoscători, ci pe cei care sunt recunoscători și mulțumesc lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El.

Când omul nu mulțumește pentru binefacerile primite, el decade spiritual și se dezumanizează

Evanghelia de astăzi ne arată că omul este cu adevărat om, adică ființă rațională și relațională, când este recunoscător lui Dumnezeu și oamenilor pentru darurile și binefacerile pe care le primește. Omul credincios și demn mulțumește permanent lui Dumnezeu pentru că trăiește în creația lui Dumnezeu și o folosește, adică folosește aerul, apa, pământul, căldura soarelui și toate cele făcute de Dumnezeu pentru a susține viața umană. Iar oamenilor care-l ajută le mulțumește, pentru că recunoștința este lumina vieții în comuniune și a cultivării de valori spirituale.

Când nu mai mulțumim lui Dumnezeu, nici măcar pentru ajutorul primit de la El spre a ne salva viața, ne dezumanizăm complet. Evanghelia de astăzi ne cheamă, așadar, să ne umanizăm permanent, să devenim cât mai umani sau recunoscători, mulțumind lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui și mulțumind oamenilor prin care Dumnezeu lucrează vindecarea noastră de boală sau izbăvirea noastră dintr-o situație dificilă.

Nerecunoștința față de Dumnezeu-Creatorul, indiferent cum este ea motivată sau scuzată, potrivit Evangheliei de astăzi, e o stare nefirească, adică nu este firesc sau uman, nu este drept și nici nu este demn să nu mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor când ni se face un bine. De aceea, în fiecare duminică și sărbătoare de peste an, iar în mănăstiri chiar în fiecare zi din săptămână, Biserica aduce mulțumire sau recunoștință lui Dumnezeu prin slujba Sfintei Euharistii sau a Sfintei Liturghii euharistice.

Astfel, Sfânta Liturghie euharistică este lucrarea sfântă de recunoștință sau de mulțumire pe care Biserica o aduce lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El, cunoscute și necunoscute, arătate și nearătate deplin. Forma culminantă a rugăciunii liturgice de mulțumire, adusă de Biserică, începe cu aceste frumoase cuvinte: ‘Cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi, Ție a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale’ (Liturghier, Anaforaua euharistică). Dacă în Liturghierele românești actuale se folosesc cuvintele: ‘Cu vrednicie și cu dreptate’, textul original grecesc ar putea fi tradus și altfel: ‘Este demn și este drept a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi…’ Prin contrast, putem trage concluzia că este nedemn și nedrept să nu mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El, adică să profităm de darurile Lui fără să ne gândim la El, la Cel ce a făcut cerul și pământul și toate elementele care susțin viața noastră.

În acest sens, omul drept este cel care recunoaște că lumea (creația) este darul lui Dumnezeu-Creatorul, iar omul demn sau vrednic este cel care mulțumește pentru binefacerile primite de la Dumnezeu.

Prin urmare, samarineanul vindecat de lepră, care mulțumește lui Dumnezeu preamărindu-L cu glas mare și mulțumește lui Iisus, cu multă smerenie și recunoștință, devine și el un dascăl sau învățător al Bisericii. De fapt, o mulțime de oameni vindecați prin milostivirea lui Hristos și o mulțime de oameni păcătoși care au fost iertați devin dascăli sau învățători ai noștri. Învățăm deci de la acest samarinean recunoscător că fiecare om care cultivă întru smerenie simțul recunoștinței poate deveni un învățător pentru semenii lui când aceștia au pierdut simțul recunoștinței, indiferent de vârstă, stare socială sau etnie. Prin urmare, din punct de vedere duhovnicesc, e superior nouă cel ce este mai smerit decât noi, după cum e mai drept și mai demn decât noi cel care mulțumește lui Dumnezeu și oamenilor mai mult decât noi, când recunoaște că Dumnezeu l-a ajutat în momente dificile.

Prin mulțumire sau recunoștință creștem duhovnicește în relație cu Dumnezeu și cu semenii

Din Evanghelia de astăzi, învățăm că, deși Mântuitorul nu caută slavă sau laudă de la oameni, totuși cere de la noi să dăm slavă lui Dumnezeu, să-I mulțumim Lui și oamenilor, ca să creștem duhovnicește în relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii. Nu Dumnezeu are nevoie de mulțumirea noastră, ci noi avem nevoie ca să mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor, pentru a ne îmbogăți duhovnicește și a crește în comuniune de iubire smerită și sfântă. Iar dacă nu mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor, întrerupem sau slăbim comunicarea și comuniunea noastră cu Dumnezeu și cu semenii, sărăcim duhovnicește, ne închidem în mulțumire de sine, în autosuficiență egoistă și posesivă. Întrucât omul a fost creat după chipul Preasfintei Treimi, adică al comuniunii veșnice de viață și iubire, el crește spiritual numai în starea de comuniune spirituală profundă, de sensibilitate și gratitudine.

Sufletul celui ce spune ‘mulțumesc’ lui Dumnezeu și oamenilor este mult mai frumos decât sufletul omului nerecunoscător sau nemulțumitor. Uneori chiar și animalele care au fost vindecate, după cum citim, de pildă, în Viețile Sfinților, arată o anumită recunoștință față de cei ce le-au ajutat să se vindece. Cu atât mai mult omul, ca ființă rațională și recunoscătoare ori euharistică, este dator să mulțumească lui Dumnezeu și oamenilor prin care Dumnezeu l-a ajutat.

Evanghelia Duminicii a XXIX-a după Rusalii ne arată că nouă leproși s-au vindecat de lepra trupului, dar nu s-au vindecat și de ‘lepra sufletului’, care este nerecunoștința sau uitarea binefăcătorului. Cu alte cuvinte, numai unul dintre cei zece leproși vindecați de lepra trupului avea și sufletul sănătos, sensibil și capabil să arate recunoștință sau să aducă mulțumire cu bucurie.

În această Duminică a Evangheliei vindecării celor zece leproși suntem chemați să arătăm recunoștință, să aducem rugăciuni de mulțumire Preasfintei Treimi pentru darul vieții noastre, pentru sănătate și pentru tot ajutorul primit în viață. Totodată, Evanghelia de astăzi ne cheamă să mulțumim părinților după trup care ne-au născut și crescut, educatorilor, învățătorilor, profesorilor și duhovnicilor care ne-au format intelectual și duhovnicește, precum și tuturor celor care ne-au ajutat în vreme de boală, de necaz sau de nevoie. Așadar, să mulțumim tuturor celor care prin cuvânt și faptă ne transmit binecuvântarea și iubirea lui Dumnezeu pentru noi, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin.

* Text revizuit de autor în anul 2012

Comentarii Facebook


Știri recente