Seara de 1 noiembrie 1925 avea să se încheie cu o recepție găzduită de regele Ferdinand și regina Maria la Palatul Regal, în cinstea întronizării Preafericitului Miron, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Serbările dedicate acestui eveniment se încheiau prin prezența tuturor oaspeților învestiturii la palat, onorând invitația familiei regale.
Părintele Iuliu Scriban, martor al evenimentelor, descrie că ‘sărbătoarea acestei mari zile avea a fi încheiată cu un ospăț de mare podoabă, dat la Palatul Regal de Maiestatea Sa Regele, în cinstea patriarhului României. La acest ospăț, după cum aflăm dintr-un articol publicat în ‘Ziarul Lumina’, dat la ceasurile 8, seara, au luat parte M.S. Regele cu M.S. Regina și cu membrii Familiei Regale; apoi Î.P.S. Patriarhul cu prelații străini și români; apoi membrii Guvernului, în frunte cu Primul-Ministru; foștii prim-miniștri și prezidenți de Cameră și Senat; foștii miniștri de Culte, capul cultelor minoritare; deputații și senatorii care au vorbit la legea pentru înființarea treptei de Patriarh; generalii inspectori de armată; d. Dr. Drag. Demetrescu, marele-nomofilax al Patriarhiei din Constantinopol și alte persoane’.
Toastul patriarhului
Primul care a ridicat paharul pentru un toast a fost chiar cel sărbătorit, patriarhul Miron. Preafericirea Sa a amintit celor prezenți că ‘instituția Patriarhiei nâa fost un lucru necunoscut în țările române. Mitropoliții Munteniei și ai Moldovei purtau deja dela înființarea acestor Mitropolii titlul de Exarhi ai plaiurilor, ceiace înseamnă delegați patriarhali. În cursul vremurilor, abia era an, în care să nu petreacă în țărișoarele române, timp mai scurt sau mai lung, careva din cei patru Patriarhi istorici’. Totodată, actuala Reședință patriarhală din Dealul Mitropoliei găzduia, într-o fericită perioadă, ‘trei din cei patru Patriarhi ai Răsăritului’. Perioada voievozilor români oferă numeroase exemple ale prestigiului de care se bucura Biserica românilor la nivelul întregii ortodoxii. Un astfel de exemplu, amintit de patriarhul Miron în alocuțiunea sa, este evenimentul înmormântării domnitorului Constantin Cantemir al Moldovei (1685-1693): ‘Datele istorice ne păstrează faptul, că la înmormântarea tatălui lui Dimitrie Cantemir, au fost de față toți cei patru Patriarhi ai noștri, dovedind și prin aceasta că în țările românești era o înfloritoare viață bisericească, care a devenit ocrotirea întregului răsărit creștin’.
Istoria bisericească românească a scris, de nenumărate ori, istoria Bisericii universale, lucru apreciat chiar și la sute de ani distanță de membrii Bisericilor Ortodoxe surori: ‘Venerabilii delegați ai Patriarhiei dela Constantinopol și Ierusalim, ai Bisericii din Grecia, Bulgaria și Polonia, au scos la iveală astăzi în vorbirile rostite în Catedrală, cu ocazia așezării mele în scaunul de Patriarh, momente prețioase despre sprijinul dat de Țara Românească și Biserica ei, atât Bisericii din țările lor, cât și culturii lor naționale, uneori și întemeierii statului lor’.
‘Plinirea vremii’
Deși Biserica Ortodoxă Română și-a păstrat ‘cu modestie titlul de Mitropolie, chiar după unirea Principatelor’, acest lucru se explică, ‘după cuvântul Sf. Scripturi, încă nu era sosită plinirea vremii’. Adresându-se înaltei gazde, patriarhul Miron i-a atribuit acestuia ‘plinirea vremii’: ‘Plinirea vremii ați croit-o Majestatea Voastră. Pronia dumnezeiască așa a voit ca înțelepciunea Maiestății Voastre, noblețea sentimentelor de iubire către țară și popor ale Maiestății Voastre și ale acelui înger păzitor al neamului, care este Maiestatea Sa scumpa noastră Regină, sentimente cristalizate și înălțate prin focul suferințelor comune și prin căldura bucuriilor comune – să fie răsplătite, precum prin întregirea neamului și prin întărirea și înălțarea tuturor așezămintelor lui, așa și prin ridicarea Bisericii noastre la suprema treaptă a Patriarhiei’.
Pentru înțeleapta ocârmuire a regelui Ferdinand alături de regina Maria, patriarhul țării avea să le mulțumească: ‘Biserica, recunoscătoare pentru aceasta și pentru tot ce ați făcut țării și neamului, va propovădui din generație în generație virtuțile și vredniciile celor mai glorioși Suverani, pe care poporul român i-a putut avea. Vă rog, deci, Sire, cu omagială supunere, să-Mi îngăduiți a închina acest pahar în sănătatea Maiestății Voastre, a Maiestății Sale Reginei și a întregii Dinastii’.
Răspunsul regelui
Majestatea Sa, regele Ferdinand, a răspuns printr-un toast: ‘Când văd adunați împrejurul Meu, la această agapă frățească, pe toți reprezentanții Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, în această zi memorabilă, în care, ca întâiul Rege al României întregite, am consfințit pe cel întâi Patriarh al creștinilor ortodocși din întreaga Românie, gândul Meu se duce în trecut, pe vremea Voevozilor noștri de pioasă pomenire’. Elogiul adus înaintașilor săi din scaunul de conducător al țării viza felul cum aceștia, ‘cu inima credincioasă, cu gând smerit și cu mâna largă, primeau și ocroteau ei, în țările lor, pe slujitorii Domnului din tot orientul creștin, mânați încoace de turburătoare vremi și de silnice lipsuri’. Ajutoarele voievozilor români ‘străbăteau întreg Balcanul și treceau Marea, ajungând până la depărtata Sirie, până în nisipoasa Arabie, până în frumoasa Georgie, vecina Mării Caspice’. Alegându-i drept model, suveranul țării se angaja să le continue misiunea față de Biserica neamului: ‘Mă socotesc în duhul înaintașilor mei Voevozi, ocrotitori, în dragostea lor, a creștinătății, când urez ca Bisericile ortodoxe să găsească mijloace de apropiere între ele și între întreaga creștinătate, ca astfel să răsară din această apropiere Pacea popoarelor, dăruită de Mântuitorul, propovăduită de Biserică și dorită de noi toți’.
Sfârșit de cronică
La orele zece și jumătate seara, recepția s-a încheiat, familia regală petrecând încă o oră de caldă întreținere cu cei prezenți. ‘Cu aceasta s-au isprăvit serbările lungi și mișcătoare ale acestei bogate zile, rămânând ca urmele ei să se simtă în tot lungul lucru al vieții nouă pe care Biserica noastră are a o trăi de acum înainte, cu mai mare tărie ca până acum, pentru înflorirea Bisericii noastre Ortodoxe’, își încheie arhim. Iuliu Scriban cronica dedicată zilei de 1 noiembrie 1925, a învestiturii celui dintâi patriarh al României, Miron Cristea.
