Rămas-bun, Înalt Preasfințite!

În cele ce urmează vă prezentăm un editorial semnat de pr. arhim. Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale, publicat în ‘edița de joi, 3 februarie 2011, a ‘Ziarului Lumina’, intitulat ‘Peregrinului iubitor de Cuvânt și de cuvinte: Rămas-bun, Înalt Preasfințite!’

‘Moartea nu trebuie să ne înspăimânte. Este ca un somn, ori o trecere, ca și o punte care ne duce dintr-o existență într-o altă existență. De la moarte la viață. Din efemer către Veșnicie.’ Așa spunea, printre altele, Mitropolitul Bartolomeu Anania într-o predică, când puterile i se împuținau și se pregătea, cu seninătate, pentru lunga călătorie…

L-am apreciat mult pe Arhimandritul Bartolomeu Anania, strălucitul cărturar, monahul luptător, demn și fermecător. În anii â80 ai veacului al XX-lea l-am întâlnit de mai multe ori și am purtat o vreme corespondență. Într-o seară de început de februarie 1989 a venit la Mănăstirea Neamț și a oficiat călugăria mea. A vorbit atunci, cu patos și profunzime, amintindu-și că la aceeași sărbătoare a Întâmpinării Domnului – cu aproape jumătate de veac în urmă – devenise și el monah la Mănăstirea Antim din centrul Bucureștilor, unde era stareț episcopul Eugeniu Laiu Suceveanul. După călugărie a mai rămas la Mănăstirea Neamț câteva zile. În fiecare seară ne întâlneam la cină și m-a impresionat prin realismul debordant, prin observațiile fine și printr-o demnitate cvasiprinciară, proprie oamenilor mari. Mi-a făcut atunci, cum s-a mai întâmplat de câteva ori, mărturisiri tulburătoare. Era acea recunoștință față de oameni feluriți care se manifesta prin cuvinte, pomeniri, anamneze. Istorisiri vecine cu poveștile, dar adevărate, despre retrageri sihăstrești prin Munții Vâlcii, cu mergeri prin nămeți pe urmele fiarelor, cu urmăriri și umilințe, renunțări și lipsuri, lupte cu neprietenii, detractorii și torționarii.

Fereastra dinspre Codrii de Argint

Foarte rar se întâmplă ca un om să fi cunoscut o sumedenie de monahi, cărturari, condeieri, personalități de mare rezonanță din varii domenii. Începuse de timpuriu să scrie versuri și proză, să asculte muzică simfonică, să-i viziteze acasă pe unii scriitori, de la care a învățat ca un novice, conștiincios, competent și neuitător. Despre unul dintre aceștia, Anton Holban, fostul lui profesor de seminar, a amintit de mai multe ori și m-a întrebat odată de familia lui din Fălticeni, care supraviețuia încă (era vorba de doamna Steliana Lovinescu, soția scriitorului și filosofului Vasile Lala Lovinescu).

L-am vizitat de câteva ori și la Văratec, unde locuia în câteva încăperi din fosta reședință a episcopului Partenie Ciopron, pe care-l cunoscuse în tinerețe. În chilia de la etaj, cu un balcon deschis spre Codrii de Argint, cercetați odinioară de Eminescu, lucra ceasuri multe la o masă ticsită cu diferite ediții ale Sfintei Scripturi, tomuri și dicționare.

Era o plăcere să-l asculți vorbind, fie în cadrul slujbelor, fie în discuții particulare. În perioada aceea nu avea acces la emisiunile Televiziunii Române (atent cenzurate), în schimb se bucurase de câteva apariții editoriale – cartea ‘Rotonda plopilor aprinși’ cunoscând atunci o largă apreciere, fiind considerată în anii aceia lucrare de referință, alături – dar totuși diferită ca stil și abordare – de cele ale părinților Cleopa și Ioanichie. Celor doi din urmă le-a publicat primele cărți la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, intervenind personal în favoarea lor și înfruntând părerile nu tocmai binevoitoare ale contemporanilor.

La începutul anului 1990 l-am întâlnit în București. M-a primit în locuința din apropierea Sălii Palatului, un spațiu amenajat după un extraordinar bun-gust, colț de frumusețe și discreție într-un oraș nu tocmai primitor. Arhimandritul Bartolomeu, călător prin lumea largă, ostenitor mulți ani la Antim și Patriarhia Română, își legase inima de ținutul Neamțului, dar păstra în București sălașul în care petrecea mai ales iarna, când își punea în ordine manuscrisele și bătea la porțile editurilor.

Altă dată l-am reîntâlnit într-un imobil din vecinătatea Ambasadei Vaticanului, unde erau reuniți părinții Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Grigore Băbuș, Constantin Galeriu și alții. Cuvântul său ferm era ascultat, iar în timp ce vorbea, o liniște ceremonială inunda încăperea.

La schimbarea vremurilor i s-a cerut părerea, unii îl doreau în primele rânduri, chiar în fruntea Bisericii. A făcut declarații care au supărat diverse medii, poate și-a depășit competențele și a uitat pe moment că statutul său de monah nu-i oferea totală libertate. Și-a adus atunci și altădată aminte de cuvintele mitropolitului Tit Simedrea, care în tinerețe l-a observat la o cină unde erau prezente multe persoane importante. După replici și discuții, mitropolitul l-a remarcat, iar la sfârșit i-a spus: ‘Anii au trecut, iată ai început să strălucești. Fii atent, ferește-te de strălucire că vei avea mulți dușmani!’.

Într-adevăr, dușmanii nu au întârziat să apară. Polemist, aspru și sincer, Arhimandritul Bartolomeu a avut curaj, poate prea mult câteodată.

Când furtuna s-a liniștit, Arhimandritul Bartolomeu și-a cerut iertare, i-a trecut de mai multe ori pragul bunului patriarh Teoctist, cu care fusese împreună ucenic la școala patriarhului Justinian.

Bartolomeu Anania a rămas pe mai departe iubitor față de Cuvânt și cuvinte, petrecând vremea scriind, adeseori însingurat, alteori iubitor de comunicare. În Moldova, considerată loc al sufletului său, era frecvent prezent la hramurile Mănăstirilor Neamț, Agapia, Văratec (cu lungi și roditoare popasuri de liniște, rugăciune și creație), Sihăstria, Secu, Cetățuia și altele. Născut sub ‘Cerurile Oltului’, și-a găsit un colț de Rai în Munții Neamțului, călătorind pe poteci de munte și îngenunchind sub epitrahilul avvei Paisie, pe care îl considera un ales al Domnului. Prin dumbrăvile Sihăstriei l-a însoțit și pe părintele Cleopa, în care a descoperit suflet de copil și bunătate îngerească.

Monahii Moldovei, cu felul specific de a fi, cu omenescul și duhovnicescul vieții lor, au rămas aproape de inima scriitorului ce scria iscusit.

Când a fost chemat la slujirea arhierească, vestea l-a găsit la Mănăstirea Văratec, unde diortosea și tâlcuia Scripturile. A lăsat truda de ‘pălmaș al Duhului Sfânt’ neisprăvită și a venit în București, la Palatul Patriarhal, el, bătrânul oștean chemat sub drapel. Cunoștea bine locurile din vremea uceniciei sub aripa protectoare a patriarhului Justinian și, mai târziu, ca director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Departe de lucrurile efemere

Slujirea arhierească a fost drumul cu spini și bucurii pe care Arhiepiscopul și Mitropolitul Bartolomeu Anania l-a parcurs ultimii 18 ani ai vieții. Și această perioadă a însemnat pentru Înalt Preasfinția Sa un timp cu remarcabile împliniri. În mod cu totul personal înclin să cred că misiunea sa din timpul în care a slujit Biserica ca Arhimandrit rămâne de fapt cea mai strălucitoare și rodnică a vieții sale, oferită altora. Frumusețea cuvintelor, greu de egalat, a fost darul pe care Arhimandritul și, mai târziu, Arhiereul Bartolomeu l-a dăruit, ca prinos al sufletului, Bisericii.

Monahul temerar, solitar, sincer și demn a fost dublat de condeierul inspirat, care a auzit cuvinte negrăite și a gustat frumuseți celeste, daruri de care nu s-au împărtășit prea mulți pământeni.

Cu aceste bucurii și împliniri, Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a dus către netrecătoarea Împărăție, marea sa bucurie. În lumina în care drepții ‘ca luminătorii strălucesc’, bătrânul înțelept și-a pregătit din vreme un loc, departe de lucruri și stări efemere.

Din Cerurile Oltului, poposind pe Cheile Oltețului, stabilit apoi pe malurile Dâmboviței, obligat să-și plece capul în temnițele comuniste, trimis în misiune departe de țară, dincolo de Ocean, revenit pe cheiul Dâmboviței, călătorind pe urmele sihaștrilor în Munții Neamțului, și-a încheiat călătoria aproape de apa Someșului, în inima Transilvaniei. Peregrin prin cele mai frumoase locuri ale lumii, s-a dus în cele din urmă către ceruri, purtat de îngerii frescelor brâncovenești, despre care a scris măiestrit în scholiile sale. Amintirea lui rămâne luminoasă, așa cum au perceput-o mulțimile prietenilor, cunoscuților și neprietenilor săi.

Drum bun, Înalt Preasfințite! Să treceți cu bine puntea de care aminteați, către lumina cea neînserată. Și după cum spuneați, pentru alte cuvinte este prea devreme sau poate prea târziu.

Comentarii Facebook


Știri recente