„Pustiul, simbolul morții și învierii” – cuvânt depre post al Preasfințitului Ioachim Băcăuanul

Biserica Ortodoxă a fixat patru posturi mari în anul liturgic. Unul dintre ele este cel care precede praznicul Maicii Domnului, de la 15 august. Sfinții Părinți aseamănă perioada specială a postului cu întinderea unui pustiu arid plin de privațiuni și încercări, unde căldurile toride și apăsătoare sleiesc puterile pelerinilor și trecătorilor.

Luna august este una dintre cele mai caniculare luni ale anului astronomic. De aceea, paralelismul între post și pustiul incandescent îl putem face în această lună, în care avem și căldură toridă, dar și post.

Deci, pustiul este un loc unde se petrec situații extreme. Este locul vidului, care ne aduce aminte de vidul original al creației. Pustiul ne amintește de împietrirea inimilor noastre. Pustiul poate fi văzut și ca absența lui Dumnezeu, sau locul unde Dumnezeu pare inaccesibil. Însă, paradoxal, pustiul este, totodată, și locul în care credința și nădejdea se amplifică nesperat de mult, pentru că în pustiu ai mai multă nevoie de Dumnezeu, singurul izbăvitor din situații imposibile. În condiția în care credința pelerinului ce străbate pustiul nu se stinge, ci se inflamează (amplifică) așa cum se inflamează piatra și nisipul, atunci Dumnezeu apare și realizează pentru el imposibilul: mana coboară din cerul incandescent, apa țâșnește din roca cea seacă și pământul în care curge miere și lapte se profilează la orizont.

Prin urmare, pustiul poate fi locul absenței și prezenței divinului, locul intervenției suverane și gratuite a inaccesibilului sau simbolul morții și învierii. În Israel, oarecând, de fiecare dată când poporul uita de Dumnezeu, sufletele intransigente ascultau chemarea deșertului, adică Dumnezeul pustiului. Din gura profetului Osea aflăm că Mirele divin atrăgea în pustiu mireasa iubirii pentru a o hrăni din mâncarea nemuririi (cf. Osea 13, 5-6). Ilie, de asemenea, s-a refugiat în pustiu, unde-și cerea moartea. Însă, acolo, Dumnezeu ascultându-i deznădejdea, îl reconfortează trimițându-i „briza lejeră”, nu pentru a-l separa total de oameni, ci pentru a-i readuce capacitatea profetică să poată înfrunta idolatria lui Ahab.

La rândul Său, Iisus este dus de Duhul în pustia Quarantania, unde postește patruzeci de zile, ca, oarecând, Moise pe înălțimile Sinaiului. El era pâinea care S-a pogorât din cer la plinirea vremii, adică, acea mană de odinioară cu care s-a hrănit poporul în pustie?! Dar, acum, El ne amintește pentru totdeauna că, în pustie fiind, nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Este apelul pe care ni-l face nouă de a reduce necesitățile trupului pentru ca să triumfe dorința divinului în noi. Iisus reamintește, atunci când refuză să se arunce de pe aripa Templului, că din libertatea dragostei se naște credința, și nu din fascinația minunilor. Iar atunci când diavolul Îi oferă toate împărățiile lumii, ne face cunoscut că adevărata putere o dobândim atunci când ne punem în serviciul aproapelui, adică a persoanei în comuniune cu alte persoane. La sfârșit au venit îngerii și-I slujeau.

Pustia Quarantaniei, isihia monahului, valea plângerii creștinului, reprezintă moartea și învierea, viața veșnică, Paștele continuu.

Biserica, din care facem parte, la rândul său, cunoaște ultimul Exod către pământul făgăduinței, în care Dumnezeu va fi totul întru toate și unde El va șterge orice lacrimi din ochii noștri. Dincolo, pustia arată de creștini de-a lungul istoriei, fertilizată prin lacrimile sfinților și sângele martirilor, va înflori în toată splendoarea ei definitivă.

Preasfințitul Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului

Sursa: ziarullumina.ro

Comentarii Facebook


Știri recente