Pustia, pustiirea și plânsul de bucurie făcător

Ca să mai uite de sine, omului contemporan i se oferă spectacolul cotidian, prin care i se sugerează că adevăratele evenimente ale vieții lui se petrec cu totul în altă parte decât în ființa sa. De aceea, pentru a înțelege ce se întâmplă cu el, omul privește la televizor la „evenimentele-știri”. În consecință, ne putem întreba ce mai poate să spună pustia omului contemporan? Ce înțeles poate să dea el părinților pustiei? Poate să creadă că este vorba despre niște însingurați aflați la periferia existenței, care nu și-au găsit rostul în lume. Cum va înțelege el că acești părinți „nu s-au retras în pustie pentru a se sălbătici, ci pentru a îmblânzi în pustie sălbăticia lumii acesteia”?

Cum va înțelege omul că ceea ce trăiește este sălbăticie, singurătate și anonimat colectiv și că toate acestea înseamnă pustiirea ființei lăuntrice? Când va avea răgazul să-și pună întrebarea: „Ce a mai rămas din om?”. Se va mulțumi el oare cu răspunsuri devenite sintagme precum: „obiective pe termen lung”, „economie mondială”, „democrație”, „daune colaterale”, care invadează spațiul nostru lăuntric și ascund cu cinism puterea banului, interesele financiare de grup, fără să ia în considerare persoana concretă? „Daunele colaterale” includ pe toți cei care mor zi de zi de foame, care-și pierd viața în războaie, care dorm pe străzi. În lumea noastră, totdeauna sunt lucruri mai importante decât persoana vie, concretă. Toată lumea pare să se ocupe de interesele tuturor, dar nimeni nu se ocupă de omul viu.

Se cultivă, de cele mai multe ori, o învățătură depravată, care siluiește și osândește, iar slujitorii acesteia devin funcționari, simulând, temându-se, mințind într-o lume de carnaval, în care fiecare poate să-și pună masca zilnică.

Omul și mândra lume nouă

În lumea noastră nu prea mai este loc pentru oameni. Ei sunt evaluați în procente, iar dramele lor personale pot deveni, cel mult, elemente de statistică. Mai mult, potrivit „noilor grile de valori”, în „societatea noastră”, care-și propune să scoată într-un ritm industrial doar „specialiști” și „funcționari” și mai puțin oameni, persoana umană este, și ea, încadrată la rubrica „prestări de servicii” sau „mijloc de producție”. De aceea, după o anumită vârstă, oamenii sunt considerați „expirați sau neproductivi”, ca orice marfă. Nu mai au valoare pe „piața cererii și ofertei”.

Orice decădere este ridicată la rangul de virtute, iar valorile se pot amesteca după bunul plac al „liderilor de opinie”. Astfel, sfinții, eroii și voievozii, care n-au avut nici o emisiune în direct la TV, sunt amestecați cu vedetele de orice fel. Mașini, fotbal, internet, confort. Amnezie. Relativism absolut.

Într-o asemenea lume, pustiită de lipsă de prezență, cum s-ar mai putea vorbi despre rolul spiritual al suferinței sau despre plânsul de bucurie făcător al Sfântului Ioan Scărarul? Omul a pierdut înțelegerea sensului real al suferinței și încearcă disperat să înlăture durerea, iar dacă nu reușește și nu o poate înțelege, „nu-i află rostul și moare lăuntric, deznădăjduiește”. Cum foarte profund observa marele gânditor și martir creștin, Mircea Vulcănescu, omul de astăzi, „știindu-și zilele numărate, încearcă totuși să le înveșnicească cu patima deznădăjduită a celui fără apărare, a cărui moarte de tot nu este decât amânată”. El are o sete de concret, de posesie maximă, „are o tentație demiurgică și crede în întâietatea faptei, își caută mântuirea prin faptă, încearcă să-și organizeze viața de aici printr-o făptuire metodică și rațională”. În lupta lui după fericirea pământească, omul de astăzi a prefăcut lupta vieții într-o luptă după putere. În această luptă, puterea este concretizată în ban, care este semnul unei anumite puteri de a face ce vrei într-o lume în care tot ce vrei se poate cumpăra. Această „putere” a devenit o valoare în sine. Semnele pustiirii sunt „instanțele aservite ale justiției, cu închisori care sluțesc, pervertesc sub motivul reeducării”, cum foarte bine observa Dostoievski în Amintiri din subteran.

Nu putem amâna confruntarea cu veșnicia

Deși trăim o realitate invadată de un gen de „barbarie, simplificatoare și aspră”, totuși viața noastră nu este legată definitiv de lumea de aici și, sub pretextul organizării fericirii pământești, nu putem amâna la nesfârșit confruntarea cu veșnicia. Suntem cuprinși de nălucirea unei false așteptări paradisiace, dar această așteptare nu este decât „raiul trist”. Or, Evanghelia a tras o linie despărțitoare între comuniunea de iubire și de suferință a creștinului și strădania omului după fericirea pământească.

Pentru ca „pustia” acestei lumi să nu ne pustiască inima, trebuie destrămat mai întâi pustiul din noi. Această alungare a pustiului din noi nu se înfăptuiește prin reforme sau prin revoluții ideologice, care mai mult ne împiedică să revenim la noi înșine. Pustiirea include distrugerea umanității omului, iar nisipurile pustiului nu sunt altceva decât imaginea timpului vieții noastre pământești în risipire, învolburat, dar nemaicurgând ordonat precum în clepsidră. Această clepsidră măsoară trecerea vieții, împotmolindu-se în propria-i sterilitate.

Avem nevoie de Părinții pustiei întrucât aceștia poartă în ei înșiși rodnicia viitoarelor „răsăriri în ființă”. Ei sunt coloana duhovnicească în jurul căreia timpul își recompune în liniște spirala creșterilor esențiale, aventura libertății, „pasiunea imprevizibilului, dăruire arzândă de sine a ceea ce încă nu este, rostire care rostește graiul altora”. Sau, cum spune Fericitul Augustin lui Alipius: „Ce mai așteptăm? Ce înseamnă aceasta? Auzit-ai oare? Oameni fără știință se scoală și cuceresc cerul, pe când noi, cu știința noastră fără inimă, ne tăvălim în carne și sânge! Oare pentru că ne-au luat-o înainte ne e rușine să le urmăm pilda sau mai curând pentru că nici nu ne mai e rușine de a nu merge pe urma lor?” (Confesiuni VIII).

Părinții pustiei ne împărtășesc strategia duhovnicească prin care să ajungem la „știința cea împreună cu Dumnezeu”, la părticica dumnezeiască așezată în om (Dorotei din Gaza), la conștiință, care este legea firească a ființei interioare. Ei ne ajută să înțelegem cum păcatul este un exil din intimitatea cu Dumnezeu, dar și un exil al omului afară din el însuși, potrivit cuvintelor psalmistului: la „râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns când mi-am adus aminte de Sion” (Psalmul 136).

Conștiința păcatului este urmată de convertirea lăuntrică prin care ne întoarcem la noi înșine, intrând în cămara sufletului. Astfel, Sfântul Isaac Sirul spune: „De îndată ce omul se retrage dintre oameni și se adună în el însuși, mișcările căinței se vor înfățișa de la sine în mintea sa” (Cuvântul 65).

Întoarcerea la sine înseamnă întoarcerea la Dumnezeu în lacrimile căinței și în nădejdea Învierii. Odată intrat în sine însuși și păcatul fiind părăsit, cel care se pocăiește trebuie să-și așeze rațiunea, judecător al faptelor sale, cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur: „Fiecare din noi să intre în conștiința sa și punând în sine ca un judecător rațiunea, să aducă în fața ei toate ticăloșiile sale” (Omilia a 34-a la Ioan 3).

Atât timp cât refuzăm să ne învinuim pe noi înșine și încercăm să ne justificăm, este cu neputință să dobândim căința. Mania autojustificării este păcatul lui Adam după cădere, când a încercat să scape de mărturisirea lui și a transferat asupra Evei întreaga responsabilitate a păcatului lor comun. La rândul ei, Eva l-a învinuit pe șarpe și nu a cerut iertare. De aceea Părinții ne îndeamnă: „Întoarce-te, pocăiește-te, descoperă cele ascunse, spune lui Dumnezeu Celui ce știe toate: Tu știi cele ascunse ale mele, Mântuitorul meu și cântă ca David: Miluiește-mă după mila Ta” (Canonul cel Mare, Oda a 7-a, Troparul al XIX-lea).

Un necredincios, ascultând slujbele din Postul Mare, ar putea înțelege că ele reprezintă doar o lamentație neputincioasă și nicidecum semnul supremei bărbății a omului care are curajul de a-și asuma chemarea spre veșnicie a vieții sale. În acest război nevăzut, libertatea umană este chemată să intre în comuniune cu voința dumnezeiască prin ascultarea față de ea. În Postul Mare, credinciosul se lamentează pentru că nu are nimic bun să Îi ofere lui Dumnezeu: „Nici lacrimi, nici pocăință nu am, nici străpungere; ci Tu Însuți pe acestea dăruiește-mi-le mie, Mântuitorule, ca un Dumnezeu” (Canonul cel Mare, Oda a 2-a, Troparul al XXV-lea).

Lacrimile pocăinței, semnul omului duhovnicesc

Tristețea poate fi păcat, dar există și o tristețe neprihănită care stă la temelia unei virtuți: „întristarea cea după Dumnezeu” (II Cor. 7, 10). Omul se mâhnește pentru starea decăzută în care se află, își plânge păcatele, se întristează de pierderea curăției sale de la început și suferă din pricina depărtării de Dumnezeu. Astfel, se ajunge în starea pe care o descrie Sfântul Maxim Mărturisitorul în Răspunsuri către Talasie: „În cei ce se străduiesc și afectele devin bune, și anume când le folosesc spre câștigarea bunurilor cerești, de pildă întristarea o pot preface în pocăința care aduce îndreptarea de pe urmă a păcatului din timpul de aici”.

Este plânsul un semn al slăbiciunii, al lipsei de bărbăție? Pustnicul Ioan ne învață că și plânsul e de mai multe feluri, distingând trei feluri de lacrimi: lacrimile omului trupesc, lacrimile omului psihic și lacrimile omului duhovnicesc. Omul trupesc plânge datorită necazurilor, încercărilor și durerilor acestei vieți. Omul psihic varsă lacrimi provocate de conștiința păcătoșeniei sale, teama de judecată, meditație asupra morții, memoria vie a bunătății lui Dumnezeu Cel care a revărsat permanent harul asupra sa, iar el a răspuns în totală contradicție cu bunătatea dumnezeiască. Lacrimile omului duhovnicesc izvorăsc din imensa bucurie cauzată de meditația lui continuă asupra iubirii inefabile a lui Dumnezeu, a măreției dumnezeiești, a slavei veacului ce va să vină.

„Plângeți neîncetat” este cuvântul de ordine al părinților pustiei. Pin lacrimi părinții anahoreți au transformat natura și lumea, făcând din deșert un nou paradis, cum cântăm noi în troparele asceților: „Prin curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului ai lucrat, iar prin suspinele tale cele din adânc însutit roditoare ai făcut ostenelile tale și te-ai făcut luminător strălucind prin minuni cuvioase părintele nostru”. Despre Maria Egipteanca spunem în Slava de la vecernie: „curgerile lacrimilor tale au adăpat pustia toată, făcând-o să înflorească pentru noi roadele pocăinței”.

„Plânsul este un ac de aur al sufletului”

„L-a întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face păcatelor mele? I-a zis lui bătrânul: Cel ce voiește să se izbăvească de păcate prin plâns se izbăvește, și cel ce dorește să-și agonisească fapte bune prin plâns le agonisește. Căci plânsul este calea pe care ne-au dat-o nouă Scriptura și Părinții noștri, zicând: Plângeți, căci altă cale decât aceasta nu este.”

În Cuvântul al VII-lea al operei sale Scara dumnezeiescului urcuș, intitulat „Despre plânsul de bucurie făcător”, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice țintuire și alipire și înfipt de tristețea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii. Străpungerea este un chin neîncetat al conștiinței, care pricinuiește împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte” (Filocalia, volumul al IX-lea). Botezul lacrimilor înseamnă „valorificarea subtilă și complexă a afectivității, a plânsului și întristării, a sufletului și lacrimilor prefăcute în izvor de bucurie și seninătate lăuntrică”.

Sfântul Simeon Noul Teolog consideră lacrimile un semn al dobândirii Duhului Sfânt, o consacrare a omului în Duhul Sfânt: „Dă-mi smerenie, dă-mi o mână de ajutor, și curățește murdăria sufletului meu, și dăruiește-mi lacrimi de pocăință, lacrimi de dor, lacrimi de mântuire, lacrimi ce curăță întunericul minții mele și mă fac să strălucesc de sus, pe mine, care voiesc să Te văd pe Tine, Lumina lumii, Lumina ochilor mei, ai ticălosului, ai celui ce am inima plină de relele vieții” (Imnul al IV-lea, trad. pr. Dumitru Stăniloae).

Atât Sfântul Ioan Scărarul, cât și Sfântul Simeon Noul Teolog arată că este necesară o permanentă stare de căință, pentru că cel ce nu-și plânge păcatele zi și noapte nu va putea vărsa lacrimi nici când se împărtășește. Sfântul Ioan Scărarul arată că „nu vom fi învinuiți, o, prieteni, la ieșirea sufletului, că n-am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost contemplativi, dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns neîncetat” (VII, 73). Aceeași stare ne învață și Sfântul Simeon Noul Teolog, când spune: „În absența lacrimilor și a căinței continue, nici un om nu a fost curățit vreodată, nici n-a devenit sfânt, nici nu L-a primit pe Duhul Sfânt, nici nu L-a contemplat pe Dumnezeu, nici nu L-a cunoscut ca sălășluind întru el, nici nu L-a avut niciodată în inima sa”. Și adaugă: „Atunci deschizându-și omul ochii minții și privind firea celor ce sunt, cum nu mai privise niciodată, se umple de uimire și-l podidesc fără să vrea și fără durere lacrimile, prin care se curățește ca prin cel de-al doilea botez, cu botezul acela despre care zice Domnul în Evanghelie: de nu se va naște cineva de sus (Ioan 3, 7), spunând «de sus» ar dori să se înțeleagă nașterea din Duhul”.

Asceza, participare la patima lui Hristos

Pentru Sfântul Ioan Scărarul, legile ascezei sunt deja o participare la patima lui Hristos: „Izvorul apelor lacrimilor se naște din lemn, adică din răstignirea trupului cu patimile și poftele lui”. Izvorul lacrimilor a curs din coasta străpunsă a Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, făcând să înflorească viața și deschizând astfel calea restaurării tuturor celor al căror suflet e secătuit de păcat. Harul străpungerii este rezultatul sinergiei, al împreună-lucrării omului prin ostenelile ascetice ale Postului Mare cu lucrarea dumnezeiască, cu planul mântuitor al lui Dumnezeu față de om. Străpungerea este, întotdeauna, legată de bucuria eshatologică, în așa fel încât nu i se pot acorda decât denumiri antinomice, cum ar fi „plânsul de bucurie făcător” (charopoios penthos) sau „străpungerea bucuroasă-tristă” (charmolype katanyxis). A petrece astfel întreg Postul Mare ca pe un Paște neîntrerupt înseamnă a destrăma haina de doliu a naturii umane căzute pentru a îmbrăca veșmântul dumnezeiesc al adevăraților creștini, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Cel ce înaintează spre Dumnezeu într-o străpungere neîncetată nu încetează să prețuiască fiecare zi ca o sărbătoare” (Scara 7, 38).

Străpungerea inimii (katanyxis kardias), pe care o folosesc uneori imnografii, exprimă bine faptul că, din inimă, obârșia și centrul ființei noastre, țâșnesc lacrimile și prin ele sufletul și trupul se reunesc în inimă. Aceste lacrimi reprezintă criteriul principal al discernământului, cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Lacrimile sunt hotarul dintre trupesc și duhovnicesc” (Cuvântul 85). Ele sunt potopul care cade deasupra păcatului și înseamnă curățirea lumii, ele înmoaie asprimea și lipsa de sensibilitate a sufletului și din inimă de piatră fac o inimă de carne, apele lacrimilor sting cuptorul patimilor și au puterea de a stinge până și focul gheenei. Cum cântăm în săptămâna a treia din Postul Mare: „Să stingem prin scurgerile lacrimilor văpaia cea nestinsă”.

Lacrimile și tristețea pocăinței nu sunt o consecință a fricii, a angoasei, ci a iubirii desăvârșite care alungă frica. Lacrimile înseamnă întoarcerea spre iubirea lui Dumnezeu, înseamnă lupta pentru a nu uita cine suntem și pentru ce ne-am născut, lacrimile înseamnă luptă împotriva „tăcerii ființei”. Lacrimile sunt anamneza duhovnicească într-o lume lovită de amnezia păcatului: „Știu faptele, și osteneala, și răbdarea ta… și că ești neobosit, dar am împotriva ta că ai uitat iubirea dintâi”.

Ruptura interioară, neliniștea inimii omului până ce se va odihni în Dumnezeu, este prețul cu care trebuie să plătim respectul feței noastre omenești. Cum spunea un gânditor creștin, să fim convinși că vom sluji cu adevărat acestei lumi cu cât ne vom strădui să o vedem într-adevăr la locul ei, așa cum îi este rostul, supusă rânduielilor lui Dumnezeu. Ne rămâne rugăciunea și dragostea lui Dumnezeu, „care niciodată nu cade chiar dacă limbile ne vor lipsi și cunoștința ni se va strica”.(Articol realizat de Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea și publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 14 martie 2010).

Comentarii Facebook


Știri recente

Factbox: Ortodoxia Românească în Ungaria

Cu ocazia Zilei Ungariei (23 Octombrie), prezentăm principalele date despre românii ortodocși din această țară. Românii din Ungaria se împart în două principale categorii: comunitatea istorică românească a românilor care, după trasarea graniţelor actuale, au…