Parintele arhimandrit Ioanichie Balan de la Manastirea Sihastria a trecut la cele vesnice, la varsta de 77 de ani, noaptea trecuta, la orele 02.30. Contactat telefonic de Radio Trinitas, PS Ioachim Bacauanul, arhiereu vicar al Episcopiei Romanului, ne-a spus ca parintele Ioanichie a fost un model de urmat si un indrumator spiritual pentru cei care l-au cunoscut indeaproape: ‘El este un parinte care a marcat monahismul nostru intr-un timp anume, cand acesta era constrans in perioada comunismului. Parintele Ioanichie a stiut sa marcheze timpul sau, reusind sa salveze spiritualitatea poporului roman in timp. A fost un parinte care a stiut sa raspunda la nevoile spirituale ale credinciosilor si a stiut sa depaseasca acele grele inadvertente ale timpului. In ceea ce priveste legaturile mele personale cu parintele va pot spune ca ele sunt multiple, deoarece am cinstea si onoarea sa facem parte din aceeasi familie. Sunt un fel de nepot al parintelui Ioanichie Balan, si poate aceasta m-a determinat ca intr-un timp anume sa plec si eu pe calea aceasta a monahismului. In 1948, cand a plecat la manastire nu a mai venit pe acasa, dar amintirea lui in familie era vie. As putea spune ca a fost mentorul meu din mai multe puncte de vedere’.
De asemenea, PS Ioachim Bacauanul ne-a vorbit si despre opera parintelui Ioanichie Balan: ‘Lui i se datoreste intr-un timp anume aceasta opera deosebita de pionierat. Eram aproape de el si ii scriam la masina de scris manuscrisele, dupa aceea il ajutam sa structureze asa cum stia el cartile si, de aceea, atunci cand am fost calugarit, in 1980, la Manastirea Bistrita, parintele Ioanichie fiindu-mi nas de calugarie, atunci a inceput sa-si structureze ‘Patericul romanesc’. De asemenea, au aparut foarte multe carti pe care le stim foarte bine’.
Parintele Ioanichie Balan a fost si unul dintre cei mai importanti sustinatori ai monahismului din Moldova in perioada regimului comunist, care i-a sprijinit neincetat pe tinerii monahi in misiunea lor spirituala, dupa cum ne-a spus PS Ioachim Bacauanul: ‘Timpurile acelea sunt foarte importante. Trebuie evocat cum reusea parintele sa ne adune, sa ne dea incredere, sa ne dea nadejdea respectiva ca sa depasim greutatile pe care le intampina monahismul atunci. El era in permanenta convorbire cu parintii duhovnicesti, carora le sorbea stiinta si pregatirea duhovniceasca, fapt ce ne-a indemnat pe noi ucenicii sa ne structuram identitatea noastra de calugari, ca cei care dadeam viabilitate unor manastiri de atunci. Este un mare regret pentru noi, pentru monahismul romanesc, mai ales pentru cei care l-am cunoscut. Monahismul romanesc ii va pastra totdeauna memoria si isi va aminti permanent de distinsa personalitate si de opera sa. Credem ca el va ramane o paradigma pentru toti calugarii care s-au derulat in ultimul timp’.
