Conferință susținută la Catedrala « Notre Dame » din Strasbourg, la 11 aprilie 2011:
Patriarhul Daniel al României
Pluralismul religios poate fi abordat din punct de vedere social, politic, diplomatic, economic, cultural etc., însă pentru cei care au răspunderea pastorală a comunităților de credință, prima abordare trebuie să fie de ordin pastoral, teologic și duhovnicesc, adică misionar și mistagogic. Într-un context unde coexistă două sau mai multe religii diferite, trebuie să ne întrebăm care este semnificația teologică existențială a acestei situații, dincolo de orice explicație de ordin istoric, sociologic și politic cu privire la emigrarea pricinuită de persecuții, de sărăcie sau de împărțirea arbitrară a teritoriilor statelor etc. Altfel spus, care este mesajul sau provocarea pe care Dumnezeu ni le adresează prin însăși această situație? Întâlnirea sau coexistența mai multor religii într-o țară sau într-o regiune este, desigur, un fenomen complex, care poate da naștere unor sentimente de teamă sau de închidere în sine, de nesiguranță și de neliniște. În acest sens, dialogul și cooperarea între autoritățile politice și conducătorii religioși sunt deosebit de importante, ca și dialogul dintre reprezentanții diferitelor religii și confesiuni religioase, pentru a se ajunge la o conviețuire sau la o coabitare pașnică. În acest context, provocările sau încercările dialogului interreligios sunt în primul rând de ordin spiritual.
1. Provocare pentru iubirea față de aproapele: adică avem noi, oare, capacitatea spirituală de a întâlni și a-l primi pe străinul ale cărui etnie și religie sunt diferite de cele ale noastre?
2. Provocare pentru deșteptarea duhovnicească: avem noi, oare, capacitatea de a afla chiar și în deosebiri prilejuri de a învăța de la ceilalți anumite valori pe care le-am uitat sau pe care le-am cultivat prea puțin, cum ar fi fervoarea rugăciunii, practicarea postului, bucuria ospitalității și importanța centrală a familiei în viața omului, dimensiunea profundă a vieții comunitare, rolul generozității și al gratuității în celebrarea vieții, armonia relațiilor cu ceilalți?
3. Provocare pentru fidelitatea față de propria identitate religioasă, adică: putem, oare, rămâne aceiași când totul este diferit în jurul nostru ? Cum să-ți păstrezi identitatea religioasă fiind minoritar, într-un context diferit ? Cum să rămâi creștin nepracticant într-un context religios în care practicarea religiei este esențială pentru existența umană ?
4. Provocare pentru solidaritatea pe care trebuie să o arătăm, prin rugăciune și faptă, cu minoritățile creștine aflate în dificultate sau chiar persecutate în diferitele părți ale lumii.
Pe măsură ce se structurează, prin dialog și cooperare, Europa devine conștientă de ceea ce constituia”matricea” originii sale (Frédéric LENOIR, Le Christ Philosophe, Plon, Paris, 2007, p. 197.) de care nu s-a ținut seama îndeajuns în edificarea sa, și anume dimensiunea religioasă a culturii sale. Într-adevăr, politicile și experții acestora s-au preocupat rând pe rând de probleme economice, politice, educative și culturale, uneori de probleme militare. Or, în ultima vreme la porțile Europei au început să se ivească, între indivizi sau între comunități, tensiuni cu caracter religios care îngrijorează prin intensitate sau prin întindere. Evenimente dramatice, cum au fost violențele împotriva creștinilor în Irak, în Iran, în Egipt sau în alte părți, Coranul ars și atentatele care i-au urmat, impun oamenilor politici și organismelor internaționale necesitatea de a reflecta și de a reacționa astfel încât să evite ca asemenea drame să se mai repete pe viitor și să afecteze țările europene.
Aceste evenimente au făcut și mai urgentă îndatorirea de a găsi soluții la problemele create de migrarea masivă a populațiilor de diferite culturi și religii în Europa, fenomen care slăbește coeziunea socială în multe țări.
Europa este din ce în ce mai mult alcătuită din diasporă. Culturile dominante trebuie să integreze persoane provenite din alte culturi. Omul din diaspora este despărțit de cultura sa de origine marcată cel mai adesea de o apartenență religioasă și nu mai are în mod obligatoriu aceleași repere. Nu-și poate practica religia întotdeauna în condiții acceptabile. Copiii săi sunt școlarizați într-un sistem diferit de cel pe care îl cunoștea; el devine astfel tot mai străin față de sine și față de cultura sa de origine. În diaspora, emigrantul se vede confruntat cu o lume în care multe din vechile repere (îndeosebi reperele religioase) sunt fie diferite, fie abstracte, nemaifiind trăite în viața de zi cu zi. Ispita o constituie atunci izolarea, închiderea în sine individualistă și o viziune individuală asupra a ceea ce este religia. Treptat, se pierde legătura cu comunitatea de origine. Emigrantul se regăsește dezrădăcinat și însingurat, închis în sine, uneori cu familia sa atunci când aceasta nu a rămas în țara de baștină. Legătura religioasă slăbește și dispare, în afară de cazul în care găsește în țara gazdă o comunitate etnică și religioasă care să-i îngăduie să-și trăiască cultura și credința. În caz contrar, a-ți trăi credința țării de origine este considerat inutil, ba chiar contrar integrării în țara gazdă.
Celălalt pericol este sincretismul relativist, amestecarea credinței proprii cu credințele dominante din țara gazdă. O a treia primejdie este faptul de a considera că religia este atât de legată de țara de baștină încât nu se poate practica decât în timpul vacanțelor; doar anumite evenimente ale vieții (naștere, căsătorie, deces) apropie de comunitate persoanele trăind în diaspora. Pentru restul timpului, orice referire la o viață duhovnicească este fie inexistentă, fie distantă față de o comunitate de referință. Această referință nu se mai hrănește din comunicarea cu membrii comunității: preoți și credincioși ai comunități de emigranți.
Cealaltă față a acestei probleme este sentimentul « de invadare » pe care-l încearcă populațiile autohtone care-i primesc pe acești emigranți. Diferența este aici, palpabilă: poate fi sursă de dialog sau de respingere. Ies la iveală sentimente contradictorii: atât ospitalitatea, acceptarea, curiozitatea, mila, cât și teama din care izvorăște xenofobia. Se produc disensiuni în opinia publică, toate acestea devin o problemă politică deseori manipulată de partide populiste. Religia devine atunci un stindard și o miză; nu mai este cea care face ca oamenii să cultive legături între ei, ci dimpotrivă, devine sursă de conflict, de separare și de tensiune.
Cum să te integrezi într-un context religios diferit de al tău, păstrându-ți totodată identitatea religioasă și culturală originară ? Cum să eviți în același timp izolarea crispată și dizolvarea propriei identități? În acest sens, este necesar să se dezvolte o cultură a conviețuirii care să evite transformarea diversității în adversitate și confundarea identității cu izolarea. Este nevoie de o educație deschisă către ceilalți în familie, în școală, dar și în comunitatea religioasă sau confesională frecventată, deoarece educația școlară susținută și controlată de către Statul național nu mai este suficientă. În acest sens, experiența actuală a diasporei ortodoxe române din Italia, unde trăiesc circa un milion de români, sau din Spania, unde trăiesc tot aproape un milion de români, este destul de încurajatoare. Într-un mare număr de parohii, cateheza și transmiterea credinței către minoritatea română se fac într-un spirit ecumenic, de deschidere către cultura majorității catolice italiene sau spaniole.
Această abordare în același timp pastorală și ecumenică permite o integrare socială fără dizolvarea identității religioase și culturale. Cu toate acestea, educația și formarea permanentă în vederea unei coabitări pașnice susțin o cultură a conviețuirii pe termen lung, care are nevoie de o maturizare spirituală în care libertatea individuală sau colectivă este și libertate unită cu responsabilitatea și solidaritatea socială, tot așa cum afirmarea propriilor valori spirituale și culturale nu se face împotriva persoanelor sau comunităților diferite, ci împreună cu ceilalți. Țările în care diferitele religii conviețuiesc de veacuri pe același teritoriu au o profundă și bogată experiență în acest domeniu, deoarece au învățat mai bine cum să evite sau să depășească conflictele religioase și etnice.
În acest sens, în zilele noastre, Patriarhiile Ortodoxe din Orientul Mijlociu, Constantinopol, Rusia și din alte țări au luat inițiativa de a promova dialogul interreligios la nivelul conducătorilor de culte și al experților în domeniu, pentru a da semnale pozitive în favoarea educației pentru conviețuirea pașnică și coeziunea socială. Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, prin eforturile depuse, a contribuit mult la aceasta. Totuși, dialogul interreligios la nivel național și internațional între reprezentanții diferitelor religii trebuie completat printr-o educație și formare permanent favorabile dialogului interreligios în școlile teologice ale diferitelor confesiuni și religii, precum și în comunitățile liturgice, astfel ca dialogul să nu se realizeze printr-o simplă directivă sau recomandare venită dinafară, ci să devină o stare de spirit și o practică obișnuită, pentru binele comun al cultelor religioase, al societății și al culturii conviețuirii.
În această perspectivă, la 14 aprilie 2011, din inițiativa Patriarhiei Române, va avea loc la București o întrunire a șefilor celor 18 culte oficial recunoscute în România în vederea creării unui Consiliu Consultativ al Cultelor din România, al cărui scop nu va fi doar acela de a evita conflictele dintre diferitele religii și confesiuni, ci și de a încuraja dialogul și cooperarea pentru binele comun al societății românești, confruntată cu criza economică, cu fenomenul emigrării și cu alte probleme sociale. Acest dialog este posibil și pentru că, de zeci de ani, în școlile noastre de teologie ortodoxă din România, se predă istoria religiilor și ecumenismul, fără teama de a ne pierde identitatea ortodoxă în urma dialogului și cooperării cu alte culte la nivel național sau internațional. Pe de altă parte, pentru a depăși tensiunile care apar uneori între unele comunități ortodoxe și comunități greco-catolice din România, îndeosebi cu privire la patrimoniul bisericesc, cele două Biserici au hotărât recent să reia dialogul oficial ca să-și îndrepte atenția împreună și asupra problemelor actuale ale societății.
În același timp, trebuie să învățăm cum să facem față noilor probleme ale societății, precum: libertatea lipsită de responsabilitate, polarizarea socială, sărăcia, criza valorilor, șomajul, criza familiei etc. În acest sens, libertatea religioasă trebuie să se afirme și în coresponsabilitate socială și cooperare între culte în favoarea demnității umane și a binelui comun. În legătură cu aceasta, nu este de ajuns să afirmăm teologic demnitatea persoanei umane create după chipul lui Dumnezeu Făcătorul cerului și al pământului, ci trebuie să o și apărăm în contexte de violență, oprimare, sărăcie, nedreptate, umilire și de marginalizare. Pentru a apăra mereu și pretutindeni demnitatea umană, drepturile omului, libertatea de exprimare, democrația, Statul de drept și alte valori care constituie astăzi baza dialogului, este necesar să avem convingeri ferme și să cultivăm o spiritualitate profundă, asemănătoare celei a profeților biblici, a Sfinților Părinți ai Bisericii nedespărțite sau a marilor luptători pentru dreptate din societatea umană. Însă valorile care sunt cultivate în societatea secularizată actuală vizează în mod exclusiv realitatea pământească, existența omului în relația sa cu Statul și cu concetățenii săi, în timp ce credința religioasă îl vede pe om în primul rând în relația sa cu Dumnezeu Făcătorul cerului și al pământului. Astfel, creația sau natura, este un dar al lui Dumnezeu pentru omenire, spre a fi cunoscut, cultivat și a deveni mijloc de comuniune între persoane, popoare și generațiile viitoare.
Între cultul religios și cultura omenească există o legătură foarte profundă. Cultul înseamnă cultivarea relației omului sau a comunității umane cu Creatorul divin, în timp ce cultura înseamnă cultivarea relației omului cu creația lui Dumnezeu.
Astfel, omul este ființa pământească făcută după chipul Creatorului ceresc, pentru a cultiva natura în relație de cunoaștere și de recunoștință față de Creator, în relație de libertate față de natură și de responsabilitate pentru natură în fața Creatorului. Fără pământul, apa, aerul și lumina create de Dumnezeu, omul nu ar putea trăi. Așadar, orice criză ecologică, economică și socială ne îndeamnă la responsabilitate, la corectarea greșelilor, la revizuirea relației noastre cu Dumnezeu, cu societatea și cu natura. Problemele comune ne cheamă la o reflexie comună și la o acțiune comună pentru binele comun.
În pofida deosebirilor de religie și de cultură, de abordare sau de motivație, în fața suferinței și a umilirii demnității umane Bisericile, religiile, Statele, organizațiile internaționale și indivizii au din ce în ce mai mult o responsabilitate comună față de viața umană și față de ocrotirea naturii și a mediului înconjurător. Prin urmare, libertatea noastră spirituală autentică se măsoară după intensitatea iubirii sau solidarității noastre față de persoanele sau popoarele aflate în dificultate.
În mod paradoxal, secularizarea societății actuale îndeamnă la căutarea sfințeniei, care unește în ea pacea și dreptatea, responsabilitatea și iertarea, drepturile celorlalți și îndatoririle noastre, întrucât izvorul sfințeniei este dragostea frățească (diferită de iubirea pătimașă și posesivă) care-și are rădăcinile în Dumnezeu, Prietenul veșnic și Avocatul umanității. Într-o societate secularizată se câștigă pe planul libertății individuale, dar se slăbește comuniunea cu ceilalți la nivelul familiei și al societății.
Din aceste motive, noua cultură a conviețuirii trebuie să fie mai curând o cultură a relațiilor umane sănătoase. Succesul său va depinde în principal de spiritualitatea sa neobiectivabilă, care este darul lui Dumnezeu primit și cultivat de oameni în relația lor cu Dumnezeu și cu lumea.
În acest sens, contribuția Răsăritului și Apusului la dialogul interreligios este în același timp asemănătoare și complementară. Coexistența religiilor monoteiste în Răsărit a fost practicată încă din primul mileniu și se menține și astăzi în mod pașnic, iar uneori în mod dramatic.
În ultimele decenii, fenomenul migrării populațiilor necreștine în Apus reprezintă o nouă provocare pentru dialogul interreligios, într-un context nou care este cel al globalizării.
