Prima slujbă după 165 de ani pe locul Bisericii Pușcăriei

Recuperarea trecutului istoric și sacru legat de lăcașul în care slujesc astăzi, ce din diverse pricini a rămas necunoscut, reprezintă o preocupare constantă a preoților de la Biserica Domnească ‘Sfântul Anton-Curtea Veche’ din inima Capitalei, cea mai veche biserică bucureșteană, păstrătoarea unei celebre icoane făcătoare de minuni a Sfântului Cuvios Antonie cel Mare. În acest sens se înscrie și oficierea, după mai bine de un secol și jumătate, a primei slujbe religioase pe locul vechii Biserici ‘Sfântul Anton’ din apropiere, sau a ‘Bisericii Pușcăriei’, cum era cunoscută în epocă, arsă până în temelii în timpul marelui incendiu din 1847.

Puțini dintre bucureșteni și, cu siguranță, foarte puțini dintre turiștii sau pelerinii care ajung astăzi în Piața ‘Sfântul Anton’ din centrul vechi al Bucureștiului cunosc istoria locului marcat din 1860 cu o cruce pe un piedestal inscripționat. Vremurile au așternut peste acest spațiu misterul și taina, după ce vâlvătăile incendiului din 23 martie 1847, din ziua de Paști, au transformat în scrum și uitare mahalale, prăvăliile, piața și bisericile din apropierea Curții Domnești.

Pradă marelui incendiu de la văleat 1847

‘La un ceas după amiază’, cum consemna la vreme ‘Vestitorul Românesc’, sau ‘după ce făcuserăm Sfânta Înviere’, cum avea să-și amintească după aproape o jumătate de veac de la dezastru ofițerul Dimitrie Pappasoglu, asupra Bucureștiului s-a prăvălit cu o furie de neimaginat pârjolul iscat din pocnitura unei chei umplute cu praf de pușcă de către Costache Filipescu, țâncul de 11 ani al cluceresei Zoița Drugăneasca, explodată direct într-un butoi cu păcură, neglijent depozitat în curte. În câteva clipe, limbile focului s-au repezit flămânde pe două direcții, făcând scrum 1.850 de clădiri, 1.142 de prăvălii, 10 hanuri, 12 biserici și 15 oameni. Zadarnice fuseseră intervenția pompierilor, încurajați de însuși Domnul Țării Românești, Gheorghe Bibescu, sosit la fața locului călare, și eforturile toptangiilor, pânzarilor, brașovenilor, cofetarilor, rachierilor și băcanilor înspăimântați, care cărau neîncetat donițe cu apă din Dâmbovița. Numai scoaterea spre seară a moaștelor Sfântului Dimitrie cel Nou de către mitropolitul Neofit și rugăciunile celor strânși în Dealul Mitropoliei au mai potolit văpaia. Focul a fost stins după câteva săptămâni, iar pământul s-a răcit abia după încă o săptămână.

În acest incendiu a fost mistuită și Biserica ‘Sfântul Anton’ sau ‘Biserica Pușcăriei’, cum era numită, un lăcaș de cult cu un trecut puțin cunoscut, dar important pentru zilele noastre: în mod minunat, din această biserică au fost salvate două icoane făcătoare de minuni ale Sfântului Antonie cel Mare, una fiind dusă la Biserica ‘Sfântul Gheorghe-Vechi’, iar cealaltă în Biserica Domnească ‘Buna Vestire’, din imediata apropiere, care, de atunci, îi poartă și hramul, ‘Sfântul Anton’.

Cruce, pentru ca să fie apărare de orice necurățenie

Repetatele cercetări, mai vechi sau mai noi, ale unor istorici, arheologi, arhitecți, preoți etc., precum George D. Florescu, Virgil Drăghiceanu, Dinu V. Rosetti, Nicolae Vatamanu, Panait I. Panait, pr. Ioan Dărvărescu, Lucia Stoica, Neculai Ionescu Ghinea, Dan D. Ionescu și mulți alții, desfășurate pe parcursul mai multor etape, au stabilit în esență următoarele date referitoare la vechea Biserică ‘Sfântul Anton’: așezământul a fost amplasat la marginea de est a Curții Domnești vechi, astăzi strada Franceză, locul fiind marcat în zilele noastre cu o cruce monument, în spatele Hanului lui Manuc, în fosta Piață de Flori. Biserica a făcut parte din grupul celor trei biserici dispărute care au existat în jurul Curții Vechi și a Bisericii Domnești ‘Buna Vestire’.

Ea a fost ridicată la 1735, pe locul rămas gol timp de 150 de ani, unde, la 1595, oștile lui Sinan Pașa distruseseră în întregime ‘Biserica Doamnei Maria și Doamnei Stana (fiica lui Ion Mircea Voievod, ‘care au fost jupâneasa lui Ivan Norocea biv vel logofăt și a Doamnei Mariei’, cum spune hrisovul din 11 iunie 1634, semnat de Matei Basarab)’.

În secolul al XVIII-lea, după cum o dovedește ‘zapisul lui Marco Boiangiul și cel al lui Constantin tâmplarul’, din 1768, devenise ‘Biserica Pușcăriei’.

În 1804, la 28 august, a ars deodată cu anexe ale Curții Domnești și pușcăria însăși, fiind toate refăcute în scurt timp de către Constantin Ipsilanti.

Biserica ‘Sfântul Anton’ din Mahalaua Pușcăriei era de dimensiuni reduse, fiind ridicată din zid în curtea pușcăriei. Nu este exclusă posibilitatea ca sfântul lăcaș să fi avut legătură și cu breasla covacilor așezați în apropiere, după cum credea Nicolae Vatamanu.

În februarie 1860, pe locul vechii biserici distruse de incendiu, Petre Ilici, ‘căprar sârb de la Agenția Statului sârbesc și fost sublocotenent în oștirea sârbească, cu soția mea Marina și fiica mea Efrosina’, a înălțat o cruce pe un piedestal pe locul absidei altarului, pe care se afla inscripționat următorul text în limba română și sârbă: ‘Într-acest loc s-a aflat zidită încă din vechime, în văleatul 1735, o biserică în numele Sf. Antonie, dar la leatul 1847 martie 23, întâmplându­se un groaznic foc, tocmai în ziua Sf. Paști, s-a mistuit și dânsa cu o parte de orașul care a scăpat. Numai sfântă icoană a Sf. Antonie s-au mutat la Sf. Gheorghe vechiu și blagoslovirea Prea Sf. Sale mitropolit Neofit, ca să se prăznuiască ziua în toți anii. Și astăzi s-au ridicat acest monument, să fie spre pomenire, prin truda și a unui Petre sin Inciu din Serbia și cu ajutorul Sf. G. Gheorghe vechiu, în zilele foștilor epitropi M. Petrovici-Fiștovtanu și T. Rădulesu, în locul Sf. Prestal, pentru ca să fie apărare de orice necurățenie și va arde o candelă în toate nopțile cu cheltuiala Sf. G. G. Vechiu și în toate lunile se va face o sfeștanie, precum preoți de la G. G vin o lună, cei de la Sfântul Nicolae Șelari în altă lună. Și așa va urma în veci, spre veșnică pomenire’.

Icoana care unește trecutul cu viitorul în prezent

Vremurile au trecut, textul s-a șters în parte, candela a dispărut, locul a fost neglijat și aproape dat uitării.

Astăzi, prin grija părintelui paroh Gheorghe Zaharia de la Biserica Domnească ‘Sfântul Anton-Curtea Veche’ și a preoților coslujitori se reînnoadă firul unei legături sacre dintre cele două biserici, iar trecutul și viitorul se întâlnesc tainic în prezent, prin icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare.

‘Această veche biserică există în continuare prin biserica noastră, care-i poartă hramul, și prin una din icoanele sale, descoperită miraculos și adusă la noi de la biserica arsă. Anul acesta ne-a ajutat Bunul Dumnezeu să facem ceva mai mult decât am făcut până acum. Prin colaborarea cu primarul general al Capitalei, domnul Sorin Oprescu, și cu arhitectul Virgil Polizu, care s-a ocupat de această zonă, pentru ca vizitatorii sau pelerinii care ajung aici să afle că acesta este un punct istoric de mare importanță pe harta turistică a Bucureștiului, s-au ridicat ziduri noi pe ruinele vechiului lăcaș, marcându-se astfel faptul că acolo a fost o biserică. Pe crucea de aici vom pune o icoană a Sfântului Antonie cel Mare, pentru a se vedea că este o legătură între biserica veche și biserica noastră și că icoana este punctul comun care unește cele două sfinte lăcașuri.

Am gândit că după atâția ani trebuie să facem pe locul bisericii dispărute o primă slujbă. De aceea, în ajunul hramului, la ora 16:00, plecăm în procesiune cu icoana Sfântului Antonie cel Mare spre biserica arsă, unde vom face slujba Acatistului, după care revenim în biserica noastră, unde vom depune icoana într-un spațiu special amenajat pentru ca credincioșii să se poată închina și ruga la sfânt. După aceea, vom face Vecernia, apoi Litia, urmate de un cuvânt de învățătură’, a mărturisit părintele paroh Gheorghe Zaharia, după cum ne informează Ziarul Lumina.

Comentarii Facebook


Știri recente