Prima formulare a Crezului

Prima încercare importantă de formulare a unui Crez pe care o descoperim în cursul istoriei creștine apare în perioada cuprinsă între anii 200-250 d.Hr. Crezul roman-apostolic este, de fapt, rezultatul tuturor încercărilor de precizare și receptare corectă a elementelor credinței creștine. Forma sa incipientă amintește foarte mult de credința mărturisită în cadrul Crezului niceo-constantinopolitan. Prin urmare, am decis să analizăm conținutul său în cadrul acestui material, urmând ca, în alte articole dedicate acestei secțiuni, să discutăm și tâlcuirea amănunțită a acestuia, efectuată de Rufin de Aquileia în jurul anului 404.

Epistola Apostolilor și papirusul de la Der-Balyzeh (200 d.Hr.)

Înainte de a trece la textul crezului roman-apostolic, trebuie să amintim două mărturisiri de credință mult mai reduse ca dimensiuni, care au apărut cu puțin timp înaintea sa. Prima dintre ele este conținută de așa-numita Epistolă a Apostolilor, un text notat în regiunea Asiei-Mici, între 160 și 170. Aici este specificată credința ‘într-Un Tată, Domn a toate, în Iisus Hristos Mântuitorul nostru, în Duhul Sfânt Mângâietorul, în sfânta Biserică și în iertarea păcatelor’ (Canonul Ortodoxiei, vol.I, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/ Stavropoleos, Sibiu, 2008, p.559). Fără îndoială, această mărturisire de credință păstrează un caracter baptismal, fiind probabil folosită în cadrul slujbei Botezului. Catehumenii rosteau acest text sau răspundeau afirmativ la anumite întrebări cu conținut asemănător. Este interesant că, în afara susținerii învățăturii despre Sfânta Treime, acest text discută și lucrarea fiecărei Persoane. Tatăl domnește peste toate, în timp ce Fiul este Cel care a lucrat mântuirea noastră, iar rolul Duhului Sfânt este cel de Mângâietor, un termen cu o vechime liturgică apreciabilă. De asemenea apare credința în sfânta Biserică, un element observabil peste aproape 80 de ani la Sfântul Ciprian al Cartaginei, care va accentua în mod deosebit dezvoltarea unei ecleziologii corecte. Cel de-al doilea text, notat pe papirusul descoperit în localitatea egipteană Der-Balyzeh și datat în jurul anului 200 d.Hr., aduce o precizare în plus legată de ultima afirmație: ‘Cred într-Unul Dumnezeu Tată Atoatețiitor, în Fiul Lui Unul-Născut Domnul nostru Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, în învierea cărnii și în sfânta Biserică catolică’ (Canonul Ortodoxiei, p.559). Aici apare, într-o circumstanță aproape singulară în acea perioadă, într-o mărturisire de credință termenul ‘catolică’ atribuit Bisericii. Biserica nu era numită ‘catolică’ pentru că ar fi existat vreo separație între termenii ‘catolic’ și ‘ortodox’ în acea perioadă de timp. Trebuie să ne amintim că sensul primar al termenului ‘catolic’ este ‘universal’. Biserica este considerată universală. Am amintit aceste două mărturii pentru că se vor regăsi aproape în totalitate în cadrul crezului roman-apostolic care este situat ca perioadă de timp între anii 200 și 250, deci la o scurtă perioadă de timp față de ambele texte citate anterior.

Textul crezului roman-apostolic și adaosurile sale

Textul crezului roman-apostolic nu este foarte lung, dar constituie o mărturisire de credință închegată, care utilizează majoritatea elementelor întâlnite mai târziu la Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381). Conținutul său este următorul: ‘Cred în Dumnezeu, Tată Atotputernic; și în Hristos Iisus Fiul Său Unic Domnul nostru, Care S-a născut din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, Care sub Ponțiu Pilat a fost răstignit și îngropat, a treia zi a înviat, S-a înălțat la ceruri, șade de-a dreapta Tatălui, de unde va veni să judece viii și morții; și în Duhul Sfânt, sfânta Biserică, iertarea păcatelor, învierea cărnii’ (Canonul Ortodoxiei, p.559). Cuvintele subliniate cu caractere italice sunt adăugiri în cadrul textului survenite la începutul secolului al IV-lea. Aceste adăugiri pot fi explicate foarte ușor. Prima dintre ele reprezintă o întărire a credinței în dumnezeirea Fiului și o primă încercare de determinare a deoființimii Sale cu Tatăl. Deja la începutul secolului al IV-lea avem o serie de erezii condamnate, printre care se numără atât sabelianismul modalist cât și monarhianismul. Prima dintre acestea accentua excesiv separarea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, până la negarea existenței unei Ființe comune. Cea de-a doua accentua puterea absolută a Tatălui transformând atât Persoana Fiului cât și pe cea a Duhului Sfânt doar în accesorii exterioare ale Acesteia. Afirmarea caracterului Unicității Fiului se transformă într-un excelent amendament împotriva ambelor erezii. Nici puterea Tatălui nu este absolutizată, nici separarea Fiului și a Duhului Sfânt drept Persoane complet diferite nu este sugerată. Cea de-a doua integrare ulterioară în cadrul textului crezului roman-apostolic este și mai ușor de motivat. Oricum, inexistența integrării iertării păcatelor în cadrul acestui text este mult mai greu de explicat. Poate că ar fi doar două ipoteze în acest sens. Pe de o parte, este posibil ca acest Crez să nu fi fost utilizat doar în cadrul practicii baptismale, lucru care a determinat excluderea acestui fragment. Pe de altă parte, este foarte posibil ca taina Pocăinței să fi avut și ea o dezvoltare mai accentuată în această perioadă de timp. Reamintim cititorilor că, în primele veacuri mărturisirea comună era destul de des întâlnită. Spovedania individuală a devenit o practică obișnuită excluzând mărturisirea în comun abia în secolul al IV-lea. Pe de altă parte, ambele argumente pot fi respinse cu ușurință dacă observăm mărturisirile de credință anterioare crezului roman-apostolic. Cel puțin în exemplul papirusului de la Der-Balyzeh citat la începutul acestui material, precum și în cadrul practicii baptismale de la Cartagina la mijlocul secolului al III-lea, iertarea păcatelor făcea parte din mărturisirea de credință. Oricum, la începutul secolului al IV-lea, acest fragment este interpolat și în cadrul textului crezului roman-apostolic.

Deschidere spre Crezul niceo-constantinopolitan

Propriu-zis, textul crezului roman-apostolic conține într-o formă incipientă o mare parte din elementele Crezului niceo-constantinopolitan. De asemenea, acest text reprezintă o încununare a mărturisirilor de credință anterioare, cuprinse fie în scrierile Sfinților Părinți, fie în texte bisericești rămase fără un autor clar. Față de mărturisirile anterioare, crezul roman-apostolic reprezintă o îmbogățire și o rezumare foarte bine efectuate, fără a exagera printr-o terminologie nespecifică sau o simplă redare inutilă. Pe de altă parte, acest text anticipează temele principale de la Sinoadele Ecumenice petrecute la Niceea și Constantinopol: deoființimea Fiului și a Tatălui (Niceea) și deoființimea Duhului Sfânt cu celelalte două Persoane (Constantinopol). Însă, crezul roman-apostolic mai prezintă un punct de interes major și anume dezvoltarea pe larg a mărturisirii Iconomiei lui Dumnezeu. Lucrarea de mântuire efectuată de Hristos este amintită mai pe larg față de mărturisirile de credință anterioare, înscriindu-se, așadar, în linia tradiției care va culmina cu precizarea deoființimii Sale cu Tatăl la Sinodul I Ecumenic. De asemenea, în crezul roman-apostolic apare această precizare a divino-umanității Mântuitorului: ‘S-a născut din Duhul Sfânt și Fecioara Maria’, o precizare foarte importantă, care, după apariția Crezului niceo-constantinopolitan, va fi și mai dezvoltată. Acest aspect va fi sămânța dogmei hristologice dezvoltate la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. De altfel, trebuie să înțelegem că textul Crezului ortodox conține în sine asemenea unui rezumat de credință toate aspectele esențiale ale învățăturii creștine. Este, însă, important să descoperim și mărturisirile de credință anterioare acestuia pentru a observa cum s-a dezvoltat învățătura de credință creștină. Subliniem încă o dată că textele Crezului și ale mărturisirilor de credință anterioare și, așa cum vom vedea, și câteva exemple posterioare nu au apărut datorită unei creativități individuale, ci au fost rodul creșterii duhovnicești a comunităților creștine în cursul timpului. Învățătura de credință nu poate fi rodul unei creativități personale și, așa cum vom observa în materialele următoare dedicate tâlcurii crezului roman-apostolic de Rufin de Aquileia, nici comentariile referitoare la elementele credinței nu pot fi făcute la întâmplare, ci respectând anumite criterii (Articol realizat de Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 7 aprilie 2010).

Comentarii Facebook


Știri recente