Predicatorul de aur al Bisericii Răsăritului

Originar dintr-unul din cele mai importante orașe ale Imperiului Bizantin, Antiohia, bogată în bani și cultură, creștină, dar și păgână, Sfântul Ioan Gură de Aur a studiat retorica în a doua jumătate a secolului al IV-lea, după care a îmbrățișat cariera eclesiastică. Dacă Augustin de Hipona marchează într-un anumit mod un nou început în patristica latină, Sfântul Ioan, preot la Antiohia și patriarh la Constantinopol, iese în evidență în patristica de limbă greacă ca maestrul predicii în Răsăritul creștin. Deși geniul său oratoric gusta mai puțin speculațiile originale, Sfântul Ioan Hrisostom a predicat timp de peste 20 de ani din viața sa, dând dovadă de o personalitate duhovnicească întotdeauna plină de viață și deschisă credincioșilor săi.

Ce l-a determinat pe acest om să alerge în arena apostolatului pentru a relua o imagine paulină care îi plăcea în mod personal?

Faptul că acest predicator a știut să treacă toată suferința și speranța oamenilor în registrul unei afirmații încrezătoare în sensul vieții omenești. O asemenea motivație nu are poate nimic foarte teologic, dar fără ea nici o teologie creștină nu ar fi existat vreodată. De aceea, a spune că Sfântul Ioan Hrisostom este datorită acestui fapt mai ales un ‘moralist’ ar fi de o banalitate dezolantă.

Un studiu al gândirii Sfântului Ioan este cu atât mai dificil, cu cât ea rămâne impregnată de învățăturile tradiției din adâncurile sale până în formele de expresie.

Dacă alegem tema pascală a lui Hristos mort și Înviat sau tema botezului creștin pentru a dezvolta gândirea marelui antiohian, trebuie să ne angajăm imediat în cadrul unei cateheze elementare, pentru fondul comun al tuturor Bisericilor.

În omiliile și comentariile sale biblice, predicatorul Ioan se menține întotdeauna în interiorul acestui cadru croit din adevăruri bine cunoscute.

Taina Botezului în predica Sfântului Ioan Gură de Aur

Din perspectiva Botezului putem constata că Sfântul Ioan Gură de Aur se interesează mai întâi de sensul spiritual al imaginilor și metaforelor Noului Testament și de folosul lor pentru imaginația auditorilor săi.

Un domeniu important este cel al prefigurărilor Botezului în Vechiul Testament și mai ales Botezul lui Ioan, dar și al pasajelor cu un bogat conținut teologic cu privire la Botez, în fruntea cărora se află fragmentul de la Romani 6, 3-6.

În comentariile despre Botezul lui Iisus de către Ioan Botezătorul nu găsim nici o referință la vreunul sau altul dintre riturile baptismale, cu excepția câtorva întrebări ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care ating indirect riturile baptismale. Situația nu este însă alta nici atunci când autorul descrie Botezul creștin în cele două serii de cateheze baptismale sau în alte texte: el nu face nici o referire detaliată, clară la Botezul lui Hristos prin Ioan, cu excepția unui scurt pasaj.

E vorba de un fragment dintr-o cateheză baptismală ținută la Antiohia, în Miercurea sau Joia Mare (anul 388). În cuvântul său, Sfântul Ioan Hrisostom arată că Botezul lui Hristos reprezintă modelul pentru Botezul creștinilor:

‘Ceea ce s-a întâmplat cu trupul lui Hristos se întâmplă deopotrivă cu trupul nostru. Într-adevăr, Ioan este cel care, în chip văzut, ține capul lui șHristosț, dar Cuvântul lui Dumnezeu era Cel care L-a făcut să intre în apele Iordanului și care L-a botezat, în timp ce glasul Tatălui răsuna din ceruri: Acesta este Fiul Meu preaiubit. Tot astfel este și cu Duhul Sfânt, în momentul pogorârii Lui: Acest Duh odihnește și asupra trupului tău, căci botezul se face în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.’

Sfântul Ioan Gură de Aur vizualizează mai întâi scena evanghelică inspirându-se din ritul baptismal așa cum îl cunoștea: Ioan Botezătorul ‘ținea’ capul lui Hristos, gest care nu apare în Evanghelie, ci ține de ritul baptismal. Acest amănunt nu apare izolat la Ioan Hrisostom. Aici spune că preotul – sau prin el, Dumnezeu – ‘pune mâna’ și ‘Atinge’ capul celui botezat, iar în alt loc arată că îl ‘ține’, așa cum reiese din acest pasaj al uneia dintre omiliile la Matei: ‘Atunci când ești botezat, nu este el (preotul) cel care te botează, ci Dumnezeu care îți ține capul printr-o putere nevăzută, și nu un înger sau arhanghel sau altcineva nu îndrăznește să se apropie și să te atingă.’

Din pasajele amintite remarcăm atât importanța mâinii preotului, prin care lucrează Dumnezeu Însuși, remodelând într-o oarecare măsură pe cel zidit la creație, cât și capul celui botezat, pe care preotul îl atinge și chiar îl ține.

Această terminologie baptismală se regăsește în martiriul Sfintei Drosida (pomenită pe 22 martie): ‘Hristos Însuși, prin mâna (Sa) nevăzută ținea capul sfânt al muceniței și, ca și cum ar fi fost în apă, o boteza prin foc.’

‘Pasivul divin’, o lecție de smerenie din partea lui Hristos

O altă remarcă se referă la formula baptismală. Ioan Hrisostom face aluzie la ea când spune: ‘Acest Duh odihnește și asupra trupului tău, căci botezul se face în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.’ Pentru Sfântul Ioan deci, prezența Duhului Sfânt la Botez, unită cu prezența Tatălui și a Fiului, este mărturisită de formula baptismală trinitară. Or, spre deosebire de cuvintele de instituire a Euharistiei, formula baptismală: ‘Se botează robul lui Dumnezeu în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh’, nu se găsește ca atare în Scriptură. Dar de ce ține? Ioan Gură de Aur nu pare niciodată să o raporteze la finalul Evangheliei după Matei (28, 19). În schimb, el trimite la un cuvânt al Mântuitorului din Faptele Apostolilor, care are avantajul de a fi la ‘pasivul divin’: Iisus nu a zis ‘vă botez în Duhul Sfânt’, ci ‘veți fi botezați’ (F. Ap. 1, 5), dându-ne (astfel) o lecție de smerenie.

Totodată, autorul raportează formula baptismală, ‘cuvintele lui Dumnezeu rostite de preoți și pe care credincioșii le cunosc’ la rațiunile divine ale Creatorului. Aceste rațiuni, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, și nu firea, ‘fac pe cel botezat să renască în fântâna apelor ca într-o matcă’. El le compară cu ‘rațiunile’ date de Creator firii încă nerânduite: ‘Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!’ (Facere 1, 20), sau bărbatului și femeii: ‘Creșteți și vă înmulțiți!’ (Facere 1, 28).

Nu este vorba aici doar de o comparație sau de o prefigurare, ci de o rațiune care este totdeauna prezentă și care se realizează de fiecare dată când are loc un Botez.

‘Vederea se înșeală adesea, în vreme ce cuvântul Domnului nu dă greș niciodată’

Când Ioan Hrisostom vorbește despre afundare, Duhul Sfânt este pomenit împreună cu Tatăl și cu Fiul. Autorul pare să accentueze caracterul trinitar al formulei baptismale, chiar dacă nu face explicit acest lucru, pentru a arăta egalitatea Duhului Sfânt cu celelalte două Persoane ale Treimii și lucrarea lor comună. Ceea ce confirmă întreita afundare este că Sfântul Ioan nu o pune în legătură cu cele trei zile în mormânt, ci cu cele trei Persoane ale Treimii. Așadar: ‘Tatăl, Fiul și Sfântul Duh împlinesc totul. Aveți deci încredere în cuvântul Domnului, căci este mai sigur decât vederea. Vederea se înșeală adesea, în vreme ce acela nu dă greș niciodată.’

Această afirmație arată importanța decisivă a formulei baptismale, introducându-ne totodată în modul în care Sfântul Ioan Gură de Aur înțelege relația între a vedea și a auzi.

În catehezele baptismale, dar și în alte locuri, Ioan Hrisostom își invită auditorii să treacă de la cele văzute la cele nevăzute, de la ochii trupești la ochii credinței; și aceasta nu doar în ceea ce privește ritul baptismal, ci și înțelegerea Botezului lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă faptul că semnele care au însoțit Botezul Domnului (porumbelul, cerul deschis), care au fost văzute de toți, pe care iudeii le-au văzut și le-au auzit, nu mai apar în Botezul creștinilor, căci ele nu sunt pentru cei care cred, ci pentru necredincioși; semnele trecutului nu mai conduc la realitățile spirituale ale prezentului.

‘De ce s-au deschis cerurile? Pentru ca tu să înțelegi că asta se întâmplă atunci când ești botezat: Dumnezeu te cheamă către patria cerească și te convinge că nu ai nici o legătură cu pământul. Și dacă nu vezi nimic, nu fi necredincios. Căci de fiecare dată când încep să se manifeste realități extraordinare și spirituale, apar realități sensibile pe care le putem vedea și semne de același fel, din pricina oamenilor fără de minte, care au nevoie de o vedere sensibilă și care, incapabili de a concepe vreo fire netrupească, nu sunt uimiți decât de ceea ce văd.’

Acest pasaj este reprezentativ pentru poziția Sfântului Ioan față de miracolele din trecut: de acum, semnele extraordinare din trecut nu mai sunt obiectul vederii, ci al ascultării, adică al mărturiei întregii Scripturi, la care sunt chemați credincioșii, așa cum Tatăl îi chema odinioară pe evrei ‘la poruncile, preceptele, Legea și profeții Săi’.

Mântuirea, rodul Întrupării Cuvântului și al libertății omului

Atitudinea fundamentală a Sfântului Ioan Hrisostom asupra spiritualității și ascezei este motivată de un dublu postulat pe care se sprijină toate motivațiile credinței: universalitatea Întrupării Cuvântului și respectarea liberului arbitru al omului de către Dumnezeu: ‘Dumnezeu ni-l arată pe Hristos în ceea ce El este după trup ca singur Stăpân comun tuturor, și îngerilor și oamenilor; adică Dumnezeu Tatăl L-a dat ca unică desăvârșire comună îngerilor și oamenilor: a acestora în ceea ce El este după trup, a acelora ca Dumnezeu Cuvântul. Ca o casă din care o parte este în ruină, iar cealaltă este încă în stare bună. El a reclădit casa, adică a făcut-o mai stabilă, i-a dat o fundație mai puternică; la fel, aici, El a adunat pe toți sub același Stăpân. În fond aceasta ar fi unitatea, atât de strânsă ar fi unirea când sub un singur stăpân cu toții se regăsesc adunați pentru că au primit de sus înfierea.’

De vreme ce mântuirea este asigurată de restabilirea unității în Iisus Hristos, această mântuire este totală și universală prin venirea lui Hristos; ea este universală, dincolo de timp și irepetabilă. Dar Dumnezeu în înțelepciunea și dragostea Sa față de om nu a vrut să-i asigure mântuirea doar prin voința și puterea Sa.

De vreme ce omul a folosit liberul său arbitru pentru a se îndepărta de Dumnezeu și a întrerupe legătura, el trebuie să refacă tot prin alegere liberă unitatea inițială.

Altfel spus, ca un bun pedagog și respectând legile naturii, Dumnezeu a vrut să asocieze omul la propria lui mântuire, și să-l coresponsabilizeze.

‘Crucea este față de noi lucrarea bunătății supreme și simbolul iubirii infinite…’

Ideile forță ale temei pascale sunt patru: Crucea slăvită a lui Hristos, iconomia Întrupării Sale, actualizarea misterului pascal în viața și moartea creștinilor, așteptarea învierii de obște.

În omilia a doua la Epistola către Romani, ‘Credința voastră se vestește în toată lumea’

(Rm. 1, 8), el descrie aspectul paradoxal al propovăduirii apostolice, bine cunoscut din lucrarea Contra lui Cels a lui Origen: niște predicatori de neluat în seamă au biruit Imperiul Roman cu tot arsenalul sofisticii și al logomachiei lui, or, ‘aceiași evrei au pus pe altarele lor un răstignit care nu aparținea altui neam’.

Sentimentul universal care inspiră această primă vestire a crucii biruitoare este același pe care îl regăsim după Eusebiu de Cezareea în toată apologetica principalilor autori din secolul al IV-lea: ‘puterea Celui răstignit’ explică răspândirea rapidă a creștinismului într-un imperiu câștigat de partea sa.

‘Să spunem deci că acești străini erau săraci, neinstruiți, de condiție simplă și de disprețuit. Ei bine, nimic din toate acestea nu împiedică avântul cuvântului; aceasta era puterea Răstignitului, ca pretutindeni să se răspândească învățătura Sa’.

Într-o altă omilie, slava Crucii reiese la Sfântul Ioan din simbolismul divin al acesteia din urmă. Este Crucea slăvită văzută alături de Dumnezeu ca expresia desăvârșită a iubirii față de oameni: ‘Crucea este față de noi lucrarea bunătății supreme și simbolul iubirii infinite’.

Crucea este un astfel de simbol, precizează omilia a III-a, întrucât ea reunește și comunică în același timp nenumăratele daruri ale iubirii divine: ‘Hristos a venit, spune Apostolul Pavel, aducându-ne iertarea, dreptatea, viața, și toate acestea prin Cruce și ceea ce este mai măreț și mai minunat este că El să vrea să sufere atâta durere pentru a ne împărtăși atâta har’.

În plus, simbolismul Crucii descoperă o valoare exemplară, a faptului că Cel răstignit nu încetează a fi prezent în viziunea Sfântului Ioan Hrisostom ca modelul prin excelență al oricărei virtuți. Doxologia din Epistola către Romani se va lăsa parafrazată astfel:

‘Sfântul Pavel nu avea în vedere doar faptul că Iisus Hristos S-a făcut om, intenția lui era să ne învețe și că Iisus suferise insulte, calomnii, oprobriu public în numele Său, negarea puterii Sale’ (Omilia 27, 2).

Crucea este trofeul credincioșilor în descendența lui Avraam în lupta lor împotriva diavolului. Datorită ei noi ieșim învingători asupra demonilor.

În percepția profundă a realității mântuirii, creștinii vor atribui întotdeauna Crucii noutatea vieții lor și tăria nădejdii lor: ‘În primul rând, Pavel ne spune că Dumnezeu a murit, în al doilea rând, că El a murit pentru cei păcătoși, în al treilea rând, El ne-a împăcat, ne-a mântuit, ne-a îndreptat, ne-a readus nemurirea, a făcut din noi fiii și moștenitorii Săi. De asemenea, moartea lui Hristos nu trebuie să fie singurul motiv al nădejdii noastre, aceasta trebuie să fie întărită de darul care ni s-a făcut prin moartea Sa’ (Omilia 9,3).

Crucea semnifică prin ea însăși izvorul vieții care adapă permanent pe credincios cu harul dumnezeiesc de care el are nevoie pentru mântuirea sa.

Moartea Mântuitorului este înțeleasă de Sfântul Ioan conform iconomiei Întrupării: ‘Să înveți pe altul era ușor; să arăți calea care făcea ușoară păzirea acestor învățături, acolo era într-adevăr lucrul minunat. Acesta este motivul venirii Fiului lui Dumnezeu, El n-a părăsit pământul decât după ce ne-a pus în posesia acestei taine. Ceea ce este minunat aici este modul în care El și-a îndeplinit misiunea Sa biruitoare; căci El nu a luat un trup diferit de al nostru, și l-a făcut al Său pe al nostru, cu toate neputințele de care era copleșit… El S-a numit Fiu al Omului, El a venit în ajutorul omului și a denunțat păcatul’ (Omilia 13, 5).

Cărțile sapiențiale în predica Sfântului Ioan

Mai mult predicator decât teolog, mai puțin teoretician decât moralist, aceasta este părerea cea mai des întâlnită cu privire la profilul Sfântului Ioan Gură de Aur, spusă nu fără o indulgență ușor disprețuitoare. Un cititor fervent al operei sale ar trebui să muncească intens împotriva acestei opinii și să demonstreze că Ioan Hrisostom este în același timp și moralist, și teolog. El însuși a zis într-o predică la Faptele Apostolilor: ‘Vă rog și vă implor chiar, nu doar de a veghea ca să vă adunați în biserică, ci de a găsi, intrând înăuntrul vostru, un leac împotriva patimilor de care suferă fiecare; chiar dacă voi nu primiți acest leac de la noi, veți afla în Scripturi ceva asemănător. De exemplu, este cineva dintre voi mânios? Să se aplece asupra Scripturilor și va găsi tot ce va avea nevoie, fie sub forma unei pilde, fie sub forma unui sfat’.

Noi știm cu ce predilecție Sfântul Ioan a povestit istoria lui Avraam, a lui Iacob sau Iosif și ale altora, cu un conținut mai puțin pilduitor, căci trebuie să învățăm din exemplele bune și cele rele, de la unii pentru a ne păzi de a le urma, de la alții pentru a le imita.

Cel mai prodigios predicator din Orient

Lucrărilor sale de început care nu sunt omilii, ci apologii și scrieri cu caracter moral (Despre feciorie, Către o văduvă tânără) i-au urmat predicile din perioada antiohiană și constantinopolitană. Predica sa se axa în primul rând pe explicarea textului sacru, apoi pe instruirea poporului creștin în plan moral.

În al doilea rând, predica avea rolul de a arăta poporului semnificația profundă a sărbătorilor creștine și a Sfintei Liturghii.

Potrivit formației sale exegetice antiohiene, puțin înclinată spre speculație teologică, Sfântul Ioan Hrisostom interpretează textul scripturistic mai cu seamă din punct de vedere moral și ascetic. Există predici exegetice la mai multe cărți din Vechiul Testament (Facere, Psalmi, Prooroci) și Noul Testament (Evangheliile după Matei și Ioan, precum și majoritatea epistolelor pauline).

Pe lângă acestea, opera Sfântului Ioan include și omilii cu conținut teologic, catehetic (Catehezele baptismale), moral, liturgic și panegirice (cuvinte de laudă la sărbătorile sfinților).

Hirotonit în anul 398 de episcopul Teofil al Alexandriei pe scaunul din Constantinopol, Sfântul Ioan, prin rigoarea sa morală și incapacitatea de a se adapta compromisurilor de la curtea imperială, devine repede incomod și este destituit și trimis în Bitinia, în urma unul sinod din anul 403, ținut la Stejar.

Poporul din Constantinopol și-a revendicat atunci cu mult aplomb ierarhul, iar autoritățile au fost constrânse să permită revenirea patriarhului în capitala imperiului.

Dar o cuvântare rostită împotriva împărătesei Eudoxia îi aduce episcopului Noii Rome un alt exil, mai aspru, într-un sat solitar și inaccesibil din Armenia, Kukusos. Trei ani a rămas sfântul acolo, după care, pentru că exilatul reușise să mențină legături cu prietenii din Antiohia și Constantinopol, i s-a impus să se transfere la Pityus, o localitate de la marginea răsăriteană a Mării Negre. Extenuat din cauza drumului, Sfântul Ioan moare la 14 septembrie 407 la Comane, în Pont.

Sursă: Jean Chrisostome et Augustin, Charles Cannengiesser, ‘Relatările evanghelice despre Botezul lui Hristos și riturile baptismale’, Philippe de Roten, Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă ‘Justinian Patriarhul’ din București

(Articol realizat de Augustin Păunoiu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 13 noiembrie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente