Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Evanghelia Duminicii a XXXIII-a după Rusalii

Să unim fapta bună cu smerenia

Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a vameșului și a fariseului)

Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus la templu ca să se roage – unul era fariseu și altul vameș. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți și desfrânați, sau ca acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână și dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-și ridice spre cer, ci își bătea pieptul său și zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel care se smerește pe sine se va înălța.

†DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

„Duminica Vameșului și a Fariseului”, denumită astfel după Evanghelia rânduită a se citi la Sfânta Liturghie, deschide timpul Triodului, o perioadă a anului bisericesc, ce cuprinde Postul Sfintelor Paști și cele trei duminici pregătitoare (duminica Vameșului și a Fariseului, cea a Fiului Risipitor și cea a Înfricoșătoarei Judecăți). Denumirea acestei perioade provine de la cartea de cult numită Triod și folosită cu preponderență în acest interval, care conține unele canoane alcătuite din trei cântări (ode), și nu din nouă (opt), așa cum sunt alcătuite canoanele obișnuite.

Repere ale urcușului spre Înviere

Perioada Triodului este un timp de meditație asupra vieții noastre duhovnicești, de ascultare mai atentă a Sfintei Scripturi, o perioadă de pocăință și de spovedanie, de împărtășire mai deasă și de înnoire sufletească, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Înaintea începerii Postului Mare, Biserica a rânduit trei duminici pregătitoare, ca să învățăm că pentru înnoirea vieții noastre sufletești, pentru învierea sufletului din moartea păcatului și pentru întâlnirea lui cu Hristos Cel răstignit și înviat, sunt esențiale trei lucrări mari, și anume: rugăciunea smerită, pocăința sinceră și milostenia generoasă. Așadar, Biserica a rânduit aceste duminici pregătitoare spre folosul nostru duhovnicesc, ca noi să pornim la drum cunoscând care sunt scopul și traseul urcușului nostru duhovnicesc spre Înviere, dar și care sunt mijloacele prin care noi ne pregătim pentru a primi lumina Sfintelor Paști.

Să învățăm de la fariseu fapta cea bună, iar de la vameș, rugăciunea smerită

Evanghelia acestei duminici este, înainte de toate, un îndemn la rugăciune smerită. Prin pilda pe care ne-o spune, Mântuitorul Hristos ne învață că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu, ci numai rugăciunea smerită, făcută întru umilință. Ceea ce ne învață Mântuitorul în concluzia lecturii Evangheliei acestei duminici este esența învățăturii Sale despre rugăciunea smerită, și anume: „Oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel care se smerește pe sine se va înălța”. Cu alte cuvinte, rugăciunea care ne înalță este rugăciunea făcută întru smerenie, iar rugăciunea care ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu și ne dăunează din punctul de vedere spiritual este rugăciunea făcută cu mândrie.

Rugăciunea fariseului, așa cum ne arată Evanghelia, era una făcută „în sine”, adică în sufletul său și pentru sine, încât nimeni nu auzea rugăciunea fariseului, la fel cum nimeni nu știa ce se petrece în mintea și în inima vameșului. Prin urmare, Evanghelia ne învață că Dumnezeu cunoaște gândurile și aude rugăciunile oamenilor (cf. Psalm 93, 9), chiar și atunci când acestea se exprimă fără cuvinte. De aceea, Mântuitorul, Dumnezeu-Omul, a spus că fariseul se ruga „în sine”, zicând: „Dumnezeule, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți și desfrânați, sau ca acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână și dau zeciuială din toate câte câștig”.

Evanghelia ne mai spune că fariseul stătea drept, „iar vameșul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-și ridice spre cer, ci își bătea pieptul său și zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Atât poziția semeață a fariseului, cât și cea smerită a vameșului dezvăluie stările lor sufletești: mândrie și mulțumire de sine în cazul fariseului, pocăință și smerenie în cazul vameșului. Iată amănunte care la prima vedere par lipsite de importanță, dar, în realitate, cuprind sensuri sau înțelesuri deosebite, încât nici un cuvânt nu este de prisos în Sfânta Evanghelie.

Din descrierea poziției și a atitudinii din rugăciune a vameșului și a fariseului, învățăm, așadar, că rugăciunea de pocăință nu este numai o lucrare sufletească, ci și una trupească, sau mai precis o lucrare duhovnicească a sufletului și a trupului împreună. Urmând pilda vameșului păcătos, dar smerit, din Evanghelie, în perioada postului, și noi, creștinii, facem multe metanii și închinăciuni ca semn de smerenie și de pocăință, întrucât simțim cum păcatul ne trage spre cele pământești și spre moarte, însă mila sau harul lui Dumnezeu și iertarea Lui ne ridică spre cele cerești și spre lumina vieții veșnice.

Din Evanghelie se vede că fariseul este un om drept, dar mândru, în timp ce vameșul este un om păcătos, dar smerit. Prima concluzie pe care o putem trage la auzirea acestei Evanghelii este aceea că Dumnezeu preferă un păcătos smerit unui drept mândru. Totuși, cântările Triodului, în care Evanghelia este tâlcuită duhovnicește, lasă să se înțeleagă că această preferință a lui Dumnezeu pentru smerenie nu înseamnă aprobarea păcatelor vameșului și nici nesocotirea faptelor bune ale fariseului. Ca atare, Triodul ne îndeamnă să imităm virtuțile sau faptele bune ale fariseului, dar mai ales să avem smerenia vameșului. Așadar, Biserica ne îndeamnă, deodată, la fapte bune și la smerenie multă.

Numai smerenia deschide ușile iertării păcatelor

Analizând cu atenție felul în care se rugau atât fariseul, cât și vameșul, vedem o mare diferență între cei doi. Deși, formal, fariseul Îi mulțumește lui Dumnezeu, spunând în grabă: „Dumnezeule, îți mulțumesc…”, nu o face pentru a recunoaște că ceea ce a săvârșit bine a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu, ci pentru a se lăuda pe sine. Așadar, el transformă, foarte repede, mulțumirea adusă lui Dumnezeu într-o mulțumire de sine, într-o felicitare adresată sieși în prezența lui Dumnezeu ca martor: „Dumnezeule, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca ceilalți oameni…”

În rugăciunea sa, fariseul nu doar se gratifică sau „se lustruiește pe sine” printr-o prefăcută mulțumire adusă lui Dumnezeu, ci îi și judecă pe alții. Prin urmare, rugăciunea sa nu este o rugăciune adevărată, deoarece fariseul folosește mulțumirea adusă lui Dumnezeu ca pretext atât pentru a se lăuda și a se înălța pe sine, cât și pentru a denigra și a înjosi pe aproapele său, pe vameș.

Chiar dacă, în sens strict, ceea ce spune fariseul în rugăciunea sa – că postește de două ori pe săptămână, că dă zeciuială din tot ce câștigă – este perfect adevărat, faptul că se laudă pe sine și judecă pe alții, în loc să mulțumească lui Dumnezeu pentru harul și ajutorul primit în săvârșirea faptelor bune, face ca rugăciunea lui să nu fie înălțare, ci coborâre, nu doar sub nivelul vieții duhovnicești, ci și sub nivelul bunului simț și al bunătății elementare umane.

Spre deosebire de fariseu, vameșul, „stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-și ridice spre cer, ci își bătea pieptul său și zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

Atât vameșul, cât și fariseul au trecut de ușile templului din Ierusalim, în care au început să se roage, însă numai smerenia vameșului care s-a pocăit cu adevărat a deschis ușile milostivirii cerești. Adică numai smerenia deschide „ușile pocăinței” și ale iertării păcatelor.

Cine se pocăiește prin rugăciune smerită își poate îndrepta viața

În societatea iudaică veche din timpul Mântuitorului Iisus Hristos, fariseii reprezentau o clasă de elită, în timp ce vameșii erau considerați oameni care trebuie disprețuiți, din două motive. În primul rând, pentru că se aflau în slujba ocupantului roman, iar în al doilea rând, pentru că, obținând dreptul de a colecta impozitele de la populație, nu se puteau abține de la a face abuz de funcția lor. Ei colectau de la oameni mai mult decât le îngăduia legea, fiind tentați să se îmbogățească pe căi necinstite, devenind răpitori, arătându-se peste măsură de lacomi și nemiloși față de semenii lor.

Totuși, într-un context în care fariseii se bucurau în societate de o apreciere deosebită, iar vameșii de un dispreț general, Mântuitorul rostește această pildă, tocmai pentru a arăta că dacă păcătosul își recunoaște și regretă păcatele săvârșite are șansa îndreptării, însă fără smerenie nu poate dobândi mântuirea nici cel ce pretinde a fi un om drept.

Sufletul smerit este înălțat de iubirea lui Dumnezeu

Smerenia îl face pe om sincer și recunoscător, pentru că prin smerenie omul vede nu doar binele săvârșit până la un moment dat, ci vede și pe Cel ce îl ajută să facă binele, pe Dumnezeu, Care a spus „fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), adică nimic bun.

Nici o clipă nu trebuie să uităm că tot ceea ce săvârșim bine cu gândul, cuvântul și cu fapta, săvârșim prin harul și cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, în rugăciunea adevărată, credinciosul preamărește mai întâi pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale și Îi mulțumește cu smerenie pentru ajutorul primit de la El în săvârșirea faptelor bune și în cultivarea virtuților.

Numai rugăciunea săvârșită întru smerenie ne ajută să fim cu adevărat realiști, pentru că în rugăciunea smerită vedem nu numai ceea ce am realizat, ci și cât de mult mai este de făcut. Oricâte fapte bune am săvârșit, trebuie să recunoaștem că totdeauna este loc de mai mult și de mai bine.

Rugăciunea smerită este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ea ne umple de prezența lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea adevărată este însăși prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în omul care se roagă. Când omul se smerește, adică se golește de sinele egoist, atunci se umple de prezența smerită, iubitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu. Când însă omul este plin de sine, în el nu mai este loc pentru prezența iubitoare și smerită a lui Dumnezeu. De aceea, Evanghelia acestei duminici spune că „oricine se înalță pe sine se va smeri”, adică va fi umilit, va cădea, va decădea și se va micșora spiritual. Uneori cel ce se înalță pe sine se va smeri, în înțelesul că uneori va fi smerit sau umilit de oamenii care îl disprețuiesc și îl pedepsesc tocmai din cauza aroganței sau a orgoliului său.

Cine se iubește pe sine în mod pătimaș și exclusivist nu-L poate iubi cu adevărat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele său. Ca urmare, omul virtuos dar mândru devine foarte adesea judecător aspru al altora, incapabil să respecte și să prețuiască sincer pe altcineva decât pe sine și cu atât mai puțin să se roage pentru altcineva. Însă prin rugăciunea smerită înaintea lui Dumnezeu omul se deschide, se leapădă de sinele egoist, iar sufletul său primește harul lui Dumnezeu Cel milostiv. De aceea Evanghelia ne arată că „Cel care se smerește pe sine se va înălța”, adică va fi înălțat, deoarece sufletul care Îl are pe Dumnezeu ca centru al vieții sale se luminează și se ridică, sau crește în relația cu Dumnezeu, fiind înălțat în iubirea lui Dumnezeu.

Rugăciunea smerită este temelia vieții duhovnicești

Evanghelia acestei duminici este un „îndreptar de rugăciune”, deoarece ne arată că numai rugăciunea smerită este temelia vieții și creșterii noastre spirituale sau cale de înaintare spre Hristos Cel răstignit și înviat. Numai rugăciunea smerită vindecă sufletul de rănile păcatului și de mândrie, cultivând trezvia duhovnicească, pentru a nu cădea în mulțumirea de sine ca lenevire duhovnicească și slăbire în iubire de Dumnezeu și față de semeni.

Rugăciunea smerită înaintea lui Dumnezeu Cel sfânt și bun este un fel de oglindă care ne arată că ceea ce am făcut bine este foarte puțin în raport cu binele pe care trebuia să-l facem în viața noastră, pentru a ne asemăna cu Dumnezeu în sfințenie și bunătate.

Rugăciunea smerită luminează și lărgește sufletul omului pentru a primi harul lui Dumnezeu în el și pentru a iubi pe aproapele său. Omul smerit nu se roagă numai pentru sine, ci și pentru toți cei din jurul lui, pentru membrii familiei sale, pentru toți oamenii din comunitatea în care trăiește și pentru toți oamenii suferinzi și necăjiți din lumea întreagă, „pentru tot sufletul creștinesc, necăjit și întristat care are trebuință de mila și ajutorul lui Dumnezeu”, cum se spune într-una din rugăciunile Bisericii noastre (Litia, ectenia a treia).

Rugăciunea smerită este în primul rând temelia iubirii duhovnicești adevărate. Nimeni nu poate iubi cu adevărat când iubirea sa este mândră sau arogantă, disprețuitoare și judecătoare a altora, deoarece adevărata iubire este „binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește”, după cum învață Sfântul Apostol Pavel ( I Corinteni 13, 4).

Din rugăciunea smerită izvorăște iubirea milostivă pentru toți oamenii

Sfânta Evanghelie din prima duminică a Triodului ne arată că rugăciunea smerită este treapta de bază a urcușului duhovnicesc spre Înviere. Duminica a doua (duminica Fiului risipitor) ne arată că a doua treaptă sau condiție a învierii sufletului din moartea păcatului este pocăința sinceră, adică hotărârea de a ne lepăda de un trecut păcătos și apăsător, pentru a începe o viață trăită după voia lui Dumnezeu. Apoi, duminica a treia a Triodului cea dinaintea începutului Postului Mare (a Înfricoșătoarei Judecăți), ne arată că postul, ca perioadă de rugăciune și pocăință, trebuie neapărat unit cu milostenia ca ajutorare a celor în nevoi.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această duminică, primă a perioadei Triodului, să fie un început temeinic pentru o rugăciune smerită, care nu exclude, ci cuprinde în ea și rugăciunea pentru semenii noștri, deoarece Dumnezeu voiește „ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).

Așadar, mai ales în această perioadă trebuie să ne rugăm mai mult, nu numai pentru noi, ci și pentru sănătatea și mântuirea tuturor oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin! (Lumina de Duminică, 24 ianuarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente