Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica Fiului risipitor

Prin pocăință înviază sufletul din moartea spirituală

Evanghelia Duminicii a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului risipitor) Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar venindu-și în sine a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Și chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată nu am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.

†Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cu multă înțelepciune și pedagogie duhovnicească, Biserica a rânduit ca în Duminica a doua a Triodului să fie citită o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, care ne ajută să înțelegem ce este mult folositor pentru urcușul nostru sufletesc spre Înviere, ca ridicare din păcat și ca bucurie a întâlnirii noastre cu Hristos Domnul.

Evanghelia Duminicii Fiului risipitor are o legătură deosebită cu însăși Taina pocăinței, adică Taina mărturisirii și iertării păcatelor sau Taina spovedaniei, care este, de fapt, Taina împăcării omului cu Dumnezeu.

Treptele ridicării duhovnicești din păcat, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele esențiale ale pocăinței sau ale spovedaniei. Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului ne învață cum să ne pocăim și, mai ales, cât de mari sunt darul și bucuria iertării, cât de minunată este regăsirea celui pierdut sau învierea celui mort sufletește și cât de frumoasă este starea sufletului omului după primirea iertării păcatelor.

Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar dacă aceasta e folosită în mod nechibzuit

Parabola rostită de Mântuitorul Iisus Hristos și relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în același timp, puterea pocăinței și inima plină de compasiune sau de iubire milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, deoarece tatăl despre care se vorbește în Evanghelie reprezintă iubirea părintească a lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos și Tatăl nostru Cel ceresc.

Cei doi fii reprezintă două atitudini ale omului față de Dumnezeu: una de fidelitate sau de ascultare față de El, de împlinire a voii Lui și de statornicie în a rămâne locuitor al Casei Lui, iar alta, de înstrăinare de Dumnezeu. Fiul cel mare reprezintă pe omul fidel sau credincios, care în toată viața sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor sau al poruncilor lui Dumnezeu și stă aproape de Casa lui Dumnezeu (Biserica).

Fiul cel tânăr reprezintă libertatea dezordonată a omului pătimaș, ca manifestare a vieții sale păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot reprezenta două categorii de oameni diferiți, dar și două stări sufletești pe care le poate avea aceeași persoană, în momente diferite ale vieții sale, adică libertatea de-a fi statornic în comuniune cu Dumnezeu și libertatea de-a se înstrăina sau îndepărta de Dumnezeu.

Evanghelia ne spune că fiul cel tânăr, probabil după ce a atins vârsta majoratului, a dorit să facă experiența libertății ca înstrăinare de tatăl său și de casa părintească. Cu surprindere, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său de-a primi partea sa de avere și de-a părăsi casa părintească, dovadă că Dumnezeu respectă libertatea omului de-a urma propriul drum în viață. Omul are, așadar, libertatea de a folosi toată energia vieții sale, darurile sale naturale sau dobândite după cum dorește, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar dacă știe că omul o poate folosi într-un mod contrar voinței divine.

Totuși, pe lângă respectul arătat de Dumnezeu libertății omului, Evanghelia de astăzi ne arată și drama sau eșecul libertății omului ca înstrăinare de Dumnezeu.

Când libertatea omului devine autodistructivă sau neînțeleaptă, înțelepciunea lui Dumnezeu cheamă pe om la pocăință

‘Țara depărtată’ în care pleacă fiul cel tânăr reprezintă îndepărtarea omului de Dumnezeu și de starea libertății sănătoase. ‘Țara depărtată’ este spațiul nedefinit al uitării și înstrăinării omului de Dumnezeu și al vieții individuale fără repere morale, încât libertatea umană poate deveni robie a patimilor egoiste, chiar dacă cel ajuns în robie spirituală crede că tocmai această libertate definește persoana sa ca fiind matură și autonomă.

După ce a cheltuit în desfătări tot ceea ce a primit de la tatăl său, trăind o viață dezordonată, adică în plăceri pătimașe care reduc viața omului la nivelul biologic al simțurilor, tânărul risipitor a avut de înfruntat o situație la care nu se aștepta: foamea trupească. În cuvintele Evangheliei, ‘o foamete mare’ din țara aceea, probabil cauzată de o secetă prelungită, poate fi, de asemenea, înțeleasă ca o pedagogie a lui Dumnezeu, de-a folosi dificultățile exterioare sau materiale, pentru o schimbare interioară sau sufletească a omului pătimaș și robit de cele materiale.

Cine a programat acea foamete? Ce rost avea foametea în acea ‘țară depărtată’ ? Nu ni se spune în Evanghelie, dar se poate presupune că aceasta a fost îngăduită de Dumnezeu, pentru că, de obicei, când libertatea oamenilor devine neînțeleaptă sau autodistructivă, înțelepciunea lui Dumnezeu caută să salveze pe omul păcătos, chemându-l la pocăință. Cu alte cuvinte, când nu ne înfrânăm de bunăvoie de la lăcomie, ajungem să postim de nevoie.

Așadar, ‘foametea din țara depărtată’ reprezintă adesea încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, nu ca o pedeapsă, ci ca o pedagogie, pentru ca omul să ia aminte că tot ce posedă material este totuși limitat, inclusiv viața sa pe pământ, care poate fi adusă în pragul morții când omul lacom de averi și de plăceri se îndepărtează de Dumnezeu, Izvorul vieții. În acest sens, libertatea omului este o libertate în relație cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească, prin grija Sa față de destinul veșnic al oamenilor, adică mântuirea lor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări și suferințe temporare, doar pentru a reaminti omului că izvorul existenței sale se află dincolo de el, în Dumnezeu Cel veșnic viu.

Când s-a făcut foamete mare în țara aceea a ‘libertății – înstrăinare de Dumnezeu’, tânărul risipitor a ajuns, pe neașteptate, din om liber și avut o slugă flămândă. După ce devenise mai întâi rob al păcatului, el devine acum și rob al sărăciei. Dorind să-și salveze viața sa biologică – întrucât viața spirituală era aproape moartă -, fiul risipitor ‘s-a lipit de unul din locuitorii acelei țări’, care l-a angajat păzitor de porci sau porcar.

Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau considerați animale necurate. Iar pe lângă această umilire, fiului risipitor devenit slugă nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor. Sărăciei lui spirituale i se adăugase acum și o umilitoare sărăcie materială.

Abia atunci el și-a adus aminte de traiul bun din casa părintelui său, unde slugile duceau o viață îmbelșugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar roșcove din hrana porcilor. Din acest motiv, tânărul sărac și flămând ‘își vine în fire’. Cu alte cuvinte, el începe să se ridice de la starea nefirească a îndepărtării lui de Dumnezeu la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.

Păcatul și moartea, accidente ale falsei libertăți

Evanghelia ne arată, de fapt, că păcatul și înstrăinarea omului de Dumnezeu nu sunt stări firești, ci nefirești, chiar dacă, uneori, oamenii ajung la atâta obișnuință cu păcatul și ‘înjugare cu moartea’, încât acestea sunt privite ca fiind ceva ‘natural’, firesc sau normal.

Însă, din punct de vedere duhovnicesc, păcatul și moartea nu sunt naturale sau firești după voia lui Dumnezeu, ci sunt ‘natură căzută’, accidente ale falsei libertăți a omului ca înstrăinare de Dumnezeu și cădere din comuniunea cu El. Astfel, ‘venirea în fire’ sau‘venirea în sine’, cauzată de ‘postul de nevoie’ (foametea), a fost șansa decisivă a salvării celui pierdut. Situația de limită a existenței sale biologice l-a determinat pe tânărul petrecăreț și risipitor de odinioară să-și schimbe modul de a gândi și de a fi, să se convertească, adică să se pocăiască. După ce și-a venit în fire sau în sine, când a realizat că se află pe un drum greșit, care nu era un drum al libertății, ci unul al robiei, el a zis: ‘Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi’. Această schimbare bruscă de atitudine a păcătosului, de trezire a conștiinței păcătoșeniei și de recunoaștere a stării nefirești în care se află, este începutul căinței, adică începutul regretului pentru o viață risipitoare de averi, de daruri sufletești și de epuizare fizică și spirituală a persoanei.

Când fiul cel tânăr zice ‘mă voi scula’, aceasta înseamnă și o ridicare spirituală, o hotărâre a sa de a părăsi starea de decădere în care se afla. În acel moment, iubirea lui Dumnezeu Tatăl se arată ca fiind o iubire milostivă care aștepta de mult ridicarea și întoarcerea fiului risipitor și înstrăinat.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu, Dumnezeu îi iese în întâmpinare

Evanghelia spune: ‘Iar pe când (tânărul) era încă departe, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă; și, alergând, a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat’. Tatăl nu a așteptat ca fiul său care se pocăiește să ajungă acasă, să bată în ușă, ci a pornit spre el, ca semn de prețuire a pocăinței acestuia.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu și face primii pași ai pocăinței, Dumnezeu, ‘alergând’, îi iese în întâmpinare. Mâinile pe care Dumnezeu le întinde ca să îmbrățișeze pe cel ce se pocăiește, sunt, de fapt, lucrările sfinte ale Bisericii, chemarea la pocăință și iertarea păcatelor, prin care primesc mântuirea toți cei căzuți și înstrăinați de Dumnezeu și de semenii lor, din cauza patimilor egoiste ale lăcomiei și mândriei.

Când Hristos Domnul vorbește despre bucuria lui Dumnezeu de-a ierta pe omul păcătos care se pocăiește, recurge la simboluri. Un simbol al iertării păcătosului și al înnoirii vieții acestuia este haina cea nouă.

Creștinul primește haină nouă și luminoasă la Botez, deodată cu înfierea prin har, dar această haină se pătează prin păcatele pe care le săvârșește el mai târziu. Însă, prin pocăință și prin mărturisirea păcatelor, el primește iertarea care reînnoiește haina de la Botez. Astfel, prin pocăință i se redă omului haina începutului bun, haina curățirii de păcate, haina harului sfințitor. De aceea, Pocăința a fost numită ‘al doilea Botez’. Botezul ‘din apă și din Duh’ (cf. Ioan 3, 5) se săvârșește o singură dată, însă ‘Botezul lacrimilor’ sau ‘Botezul pocăinței’ se poate săvârși adesea, până la sfârșitul vieții pământești, pentru că adesea omul păcătuiește cu gândul, cuvântul și fapta. Așadar, haina cea nouă sau haina cea mai bună a iertării părintești simbolizează curățirea sufletului de stările lui întunecoase imprimate de păcate.

Inelul de aur pus în mână simbolizează reînfierea prin har a omului înstrăinat prin păcat, e semnul reprimirii omului pocăit, care se pocăiește, în iubirea neîntreruptă, nediminuată și neschimbătoare a lui Dumnezeu, prezentă în Biserica lui Hristos.

Încălțămintea nouă, pe care o primește fiul risipitor după ce s-a pocăit, înseamnă harul sau ajutorul primit de la Dumnezeu pentru a călca peste spinii ispitelor păcătoase și de a merge pe calea mântuirii, adică pe calea iubirii față de Dumnezeu și de semeni.

Vițelul cel îngrășat, care a fost junghiat pentru ospățul bucuriei, simbolizează Taina Sfintei Euharistii. De aceea, toți cei care sunt iertați prin Taina Sfântă a Spovedaniei, adică prin mărturisirea păcatelor și împlinirea canonului de îndreptare, sunt chemați la Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie sau Euharistie, prin care ni se dăruiește încă din lumea aceasta arvuna vieții veșnice, a bucuriei din Împărăția cerurilor.

Când Dumnezeu iartă, El nu mai reproșează nimic celui iertat și nici nu cere inventarul averii risipite, ci se bucură de mântuirea păcătosului

Evanghelia Fiului risipitor ne arată iubirea părintească nemărginită și necondiționată a lui Dumnezeu față de păcătosul care se pocăiește. Tatăl fiului risipitor nu face nici un fel de reproș fiului reîntors acasă și nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, întrucât mai scump decât orice avere este sufletul omului mântuit și câștigat pentru eternitate. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin material, copleșește dreptatea după care ar fi putut fi pedepsit fiul risipitor. Totuși, această iubire nemăsurată a tatălui milostiv, dar nemeritată de fiul său păcătos și risipitor, a trezit multă gelozie și tulburare în fiul cel mare, care nu a înțeles duhovnicește atitudinea tatălui său. Însă tatăl milostiv îl lămurește și îl îndreaptă pe fiul său nemilostiv și neiertător, zicându-i: ‘Fiule, tu în toată vremea ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat’.

Fiul cel mare din pilda ‘fiului risipitor’ reprezintă pe unii credincioși iubitori de Dumnezeu și de Biserică, harnici și cinstiți, având viață curată și evlavie multă, dar sunt adesea nemilostivi și neiertători față de păcătoșii din comunitate, pe care mai mult îi judecă decât îi ajută spiritual. Întrucât tatăl milostiv iartă pe fiul său cel păcătos care se pocăiește, și cere fiului său cel virtuos să fie milostiv și iertător, Evanghelia de astăzi este, în același timp, Evanghelie a iertării păcătosului pocăit și a îndreptării virtuosului nemilostiv și neiertător.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din pilda ‘Fiului risipitor’ să învățăm cât de mare este puterea pocăinței, cât de sfântă este iubirea milostivă a lui Dumnezeu Care iartă păcatele oamenilor și cât de binecuvântată este bucuria pe care o dăruiește Dumnezeu oamenilor smeriți încă din lumea aceasta. Pilda ‘Fiului risipitor’ ne îndeamnă să ne pocăim mai mult și să ne împărtășim mai des, pentru a ne bucura de primirea iertării, de înnoirea vieții și de lucrarea lui Hristos Cel Înviat în viața noastră, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin!

Comentarii Facebook


Știri recente