Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la duminica a XXXIV -a după Rusalii

Adevărata pocăință este dătătoare de viață

Evanghelia duminicii a XXXIV-a după Rusalii

(a Fiului risipitor)

Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărțit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-și toate, s-a dus într-o țară depărtată; și acolo și-a risipit toată averea, viețuind în desmierdări. Și, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea și el a început să fie în lipsă. Și, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinele sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-și în fire, a zis: câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă; și, alergând, a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceți haina cea mai bună și-l îmbrăcați; puneți inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi aducând vițelul cel îngrășat îl junghiați. Să mâncăm și să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mai mare era la țarină; când s-a întors și s-a apropiat de casă, el a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând pe unul din slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea? Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit și tatăl tău a junghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta; și mie tu nu mi-ai dat nici un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

â€DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În duminica a doua a Triodului, Sfinții Părinți au rânduit, cu multă înțelepciune și pedagogie duhovnicească, o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, pentru a ne arăta și a ne ajuta să înțelegem ce este esențial să urmăm în toată perioada Postului Sfintelor Paști, pentru urcușul nostru interior, sufletesc, spre Înviere ca ridicare din păcat și ca bucurie a întâlnirii cu Hristos Domnul.

Evanghelia „Fiului risipitor”, rânduită a se citi în această duminică, la Sfânta Liturghie, are o legătură deosebită cu însăși Taina pocăinței, pe care noi o numim și Taina mărturisirii păcatelor sau Taina spovedaniei, care este, de fapt, taina împăcării omului cu Dumnezeu.

Treptele revenirii duhovnicești, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele inevitabile, esențiale, ale pocăinței sau ale spovedaniei. Evanghelia acestei duminici ne arată, așadar, ce înseamnă pocăința, cum să ne pocăim și, mai ales, cât de mari sunt darul și bucuria iertării, cât de frumoasă este recuperarea celui pierdut, învierea celui mort sufletește, și cât de frumoasă este viața cea nouă după ce noi am primit iertarea păcatelor.

Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar și când e folosită în mod nechibzuit

Parabola rostită de Mântuitorul Iisus Hristos și relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în același timp, inima plină de compasiune și de iubire milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, deoarece tatăl despre care vorbește parabola este simbolul iubirii părintești a lui Dumnezeu, Tatăl Cel ceresc.

Cei doi fii reprezintă două atitudini față de Dumnezeu: una de fidelitate, de ascultare față de El, de împlinire a voii Lui, de perseverare în a rămâne locuitor al casei Lui. Fiul cel mare este arhetipul omului fidel sau credincios, care în toată viața sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor, al poruncilor lui Dumnezeu și în același timp un lucrător al voii Lui.

O altă atitudine ce transpare din parabolă, din comportamentul fiului mai tânăr, este cea a libertății dezordonate, care nu-i decât o manifestare a înclinației păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot să reprezinte și două categorii de oameni, dar și două stări sufletești pe care le cunoaște aceeași persoană, în momente diferite ale vieții, libertatea sfântă și libertatea păcătoasă.

Evanghelia ne spune că fiul cel mai tânăr, probabil după ce a atins vârsta majoratului, a dorit să facă experiența libertății ca îndepărtare de tată și de casa părintească. În mod oarecum neașteptat, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său, semn că libertatea croirii propriului drum este respectată de Dumnezeu. Omul are, așadar, libertatea de a-și folosi energia vieții sale, darurile sale naturale și personale după cum dorește, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar și atunci când știe că noi o folosim într-un alt fel decât dorește El.

Pe lângă această realitate, a respectului arătat de Dumnezeu libertății omului, Evanghelia acestei duminicii ne arată, în cuvinte foarte simple, o mulțime de înțelesuri duhovnicești, printre care distingem și drama sau eșecul libertății ca înstrăinare a omului de Dumnezeu.

Când libertatea oamenilor devine neînțeleaptă, începe să lucreze înțelepciunea lui Dumnezeu

Țara depărtată” în care pleacă fiul tânăr este îndepărtarea omului de Dumnezeu și de limitele libertății ziditoare. „Țara depărtată” este un spațiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este căutat, iar libertatea umană devine robie a păcatului, chiar dacă cel ajuns în această stare crede că această libertate definește persoana sa ca fiind matură.

După ce a cheltuit tot ce a avut de la tatăl său în desfătări, în viață dezordonată și mai ales în plăceri pătimașe, care reduc viața omului la nivelul biologic și la nivelul simțurilor, tânărul din parabolă a avut de înfruntat o situație la care nu s-ar fi așteptat: foamea trupească. „Foametea mare” din țara aceea, cauzată de o secetă prelungită, poate fi, de asemenea, înțeleasă ca o pedagogie a lui Dumnezeu, ca folosire a dificultăților exterioare, materiale, pentru o schimbare interioară, sufletească.

Cine a programat acea secetă? Cine a îngăduit foametea în acea „țară depărtată”? Nu ni se spune, dar se poate presupune că a fost tot un rezultat al îngăduinței divine, pentru că, de obicei, atunci când libertatea oamenilor devine neînțeleaptă, începe să lucreze înțelepciunea lui Dumnezeu, iar când nu ne înfrânăm de bunăvoie ajungem să postim de nevoie.

Foametea din „țara depărtată” reprezintă toate încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, a generațiilor, a istoriei, ca o pedagogie, ca să ne aducem aminte că ceea ce posedăm este totuși limitat, inclusiv viața de pe pământ. Că viața noastră, deși este un dar de la Dumnezeu, poate fi dusă în pragul morții când planul nostru se îndepărtează de planul lui Dumnezeu. Libertatea noastră este o libertate în relație cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească, prin grija Sa față de destinul veșnic al oamenilor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări și câteodată suferințe, pentru a ne reaminti că izvorul existenței noastre este dincolo de noi, în Dumnezeu.

Când s-a făcut foamete mare în acea țară a libertății înstrăinate de Dumnezeu, tânărul din Evanghelia acestei duminici a ajuns, inevitabil, din om liber o slugă. A ajuns mai întâi rob al păcatului, iar apoi a ajuns și rob la oameni. Dorind să-și salveze viața sa biologică – întrucât viața spirituală deja o pierduse -, fiul risipitor „s-a lipit de unul din locuitorii acelei țări”, care l-a angajat păzitor de porci.

Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau considerați animale necurate. Iar mai presus de această umilință, fiului risipitor nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor. Sărăciei lui spirituale i se adăugase și o cruntă sărăcie sau mizerie materială.

Când își aduce aminte de traiul din casa părintelui său, unde slugile duceau o viață îmbelșugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar din hrana porcilor, acest tânăr rătăcit și sărăcit „își vine în fire”. Cu alte cuvinte, trece de la starea nefirească, depărtarea de Dumnezeu, la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.

Păcatul și moartea, accidente ale falsei libertăți

Evanghelia ne arată că păcatul și îndepărtarea de Dumnezeu nu sunt stări firești, ci nefirești, chiar dacă, uneori, se ajunge la obișnuință cu păcatul și înjugare cu moartea, iar toată dezordinea din viața oamenilor ajunge să fie privită ca ceva „natural” sau normal.

Păcatul și moartea nu sunt naturale, ci sunt accidente ale falsei libertăți ca înstrăinare de Dumnezeu și cădere din comuniunea cu El. Însă „venirea în fire” stimulată de postul de nevoie (foametea) a fost ocazia decisivă a salvării celui pierdut. Atingerea limitei existenței biologice l-a determinat pe tânărul trufaș și risipitor de odinioară să-și schimbe modul de a gândi și de a fi, să se convertească. După ce și-a venit în sine, după ce a realizat că se află pe un drum greșit, că drumul pe care apucase nu fusese unul al libertății, ci unul al robiei, a zis: „Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi”. Această schimbare bruscă de atitudine, de trezire a conștiinței păcatului și de recunoaștere a stării nefirești în care se afla, este începutul căinței, începutul regretului pentru o viață risipitoare de averi, de daruri sufletești, și de epuizare a persoanei.

Când spune „mă voi scula”, tânărul se referă în primul rând la o ridicare spirituală, o hotărâre de a părăsi starea de decădere. În acel moment, iubirea lui Dumnezeu Tatăl se arată și ea era o iubire care aștepta ridicarea, întoarcerea, căința fiului risipitor și înstrăinat.

Când un păcătos se întoarce către Dumnezeu, Dumnezeu îi iese în întâmpinare

Evanghelia ne spune că tatăl, „pe când era încă departe” fiul său înstrăinat, a ieșit în întâmpinarea lui. Nu a așteptat ca acesta să ajungă acasă, să bată în ușă, ci a pornit spre el, ca semn de prețuire a pocăinței acestuia.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu și face pași către El, Dumnezeu îi iese în întâmpinare. Mâinile pe care Dumnezeu le întinde, să cuprindă și să îmbrățișeze pe cel ce se pocăiește, sunt toate lucrările Bisericii prin care ea caută să salveze, să scoată din moartea păcatului și din plasa înșelăciunii și a ispitelor pe toți cei ce sunt căzuți și înstrăinați, din cauza păcatelor și a patimilor egoiste.

Când Evanghelia vrea să arate această întâmpinare a omului păcătos de către Dumnezeu Tatăl, folosește simboluri. Un simbol al înnoirii vieții și al iertării păcătosului este haina cea nouă.

Noi primim haină luminoasă la Botez, dar apoi o pătăm prin păcatele pe care le săvârșim. Însă prin pocăință, prin spovedanie, prin mărturisirea păcatelor primim iertarea prin care înnoim haina de la Botez. Astfel ni se redă haina începutului bun, haina curățirii de păcate, haina harului sfințitor. De aceea Pocăința a fost numită „al doilea Botez”, pentru că Botezul „din apă și din Duh” (cf. Ioan 3, 5) se săvârșește o singură dată, însă „botezul lacrimilor” sau „botezul pocăinței” se poate săvârși în fiecare zi, până la sfârșitul vieții noastre, pentru că în fiecare zi păcătuim, cu gândul, cuvântul sau fapta. Haina nouă a iertării înlocuiește hainele pătate și rupte de păcatele care desfigurează și întunecă sufletul omului.

Inelul de aur pus pe mână simbolizează reînfierea celui înstrăinat prin păcat, e semnul reprimirii omului care se pocăiește în iubirea neîntreruptă a lui Dumnezeu.

Sandalele pe care le primește fiul risipitor dar pocăit, adică încălțămintea nouă, înseamnă harul de a călca peste spinii ispitelor păcătoase și de a merge pe căile Domnului, pe căile împlinirii poruncilor Lui, iubirea față de Dumnezeu și de semeni.

Când Tatăl iartă, nu mai reproșează nimic și nici nu cere inventarul averii risipite, ci se bucură de mântuirea păcătosului

Evanghelia Fiului risipitor ne arată o bunătate neașteptată a lui Dumnezeu Tatăl față de păcătos. Tatăl din Evanghelia acestei duminici nu face nici un fel de reproșuri fiului reîntors acasă și nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, ci pune preț doar pe sufletul salvat. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin economic, copleșește dreptatea după care ar fi putut fi pedepsit fiul risipitor și trezește gelozie și tulburare în fiul mai mare, care nu a înțeles reacția tatălui său. Însă tatăl milostiv îi spune fiului invidios și neiertător: „Fiule, tu în toată vremea ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

Sfinții Părinți arată că vițelul cel gras, care a fost pregătit pentru ospățul bucuriei, simbolizează Taina Euharistiei. De aceea, toți cei care sunt iertați prin Taina Sfântă a Spovedaniei, adică prin mărturisirea păcatului și împlinirea canonului, sunt chemați și la Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie sau Euharistie, prin care ni se dăruiește încă din lumea aceasta arvuna vieții veșnice, a bucuriei din Împărăția Cerurilor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din Evanghelia acestei duminici să învățăm cât de mare este puterea pocăinței, cât de mare este puterea iertării lui Dumnezeu și cât de înnoitoare este bucuria vieții veșnice pe care ne-o dă iertarea lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. „Pilda Fiului risipitor” ne îndeamnă, acum în perioada premergătoare Postului Sfintelor Paști, să ne spovedim mai des și să ne împărtășim mai des, ca să ne bucurăm de primirea iertării, de înnoirea vieții noastre și de prezența lui Hristos Cel Înviat în viața noastră, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin.

Articol publicat în Ziarul „Lumina de Duminică” din data de 31 ianuarie 2010

Comentarii Facebook


Știri recente