Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a II- a după Pogorârea Duhului Sfânt (a Sfinților Români)

Chemarea Apostolilor pregătește taina Bisericii

Duminica a II-a după Pogorârea Duhului Sfânt (a Sfinților Români)

Mt. 4, 18-23

‘În vremea aceea, pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi frați: pe Simon, care după aceea a fost numit Petru, și pe Andrei, fratele acestuia, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari, și le-a zis: veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, lăsându-și mrejele în clipa aceea, au mers după Dânsul. De acolo, mergând El mai departe, a văzut alți doi frați: pe Iacob al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, cârpindu-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe Zevedeu, tatăl lor, au mers după Dânsul. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind orice boală și orice neputință în popor.’

†DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia din Duminica a doua după Rusalii ne vorbește despre chemarea la apostolat a ucenicilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea este rânduită să se citească în această zi sfântă și semnificativă pentru noi, românii, deoarece Duminica imediat următoare după Duminica Tuturor Sfinților a fost rânduită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1992, să fie numită și Duminica Sfinților Români.

Chemarea la apostolat a ucenicilor este o lucrare sfântă. După ce am văzut la Rusalii că prin Pogorârea Duhului Sfânt s-a constituit Biserica apostolică a Domnului Iisus Hristos și s-au botezat trei mii de persoane, la Duminica Tuturor Sfinților am văzut că scopul venirii Sfântului Duh în lume este constituirea Bisericii lui Hristos și sfințirea oamenilor. Duminica Tuturor Sfinților a arătat că Dumnezeu Fiul S-a făcut om ca pe oameni să-i înfieze și să-i îndumnezeiască prin har. El a luat ‘firea noastră cea stricată prin păcat’ s-o curețe, să o sfințească și să o înalțe în slava Preasfintei Treimi. Chemarea Apostolilor Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o etapă a unui plan de mântuire a lumii pe care Dumnezeu îl are și vrea ca acest plan să devină o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii. Prin chemarea Apostolilor se vede că Hristos Domnul pregătește taina Bisericii. Mai întâi El cheamă un grup restrâns de doisprezece persoane care simbolizau și cele doisprezece seminții ale poporului ales, iar apoi acești apostoli vor forma nucleul conducător al lui Hristos.

Biserica este viața lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat la ceruri împărtășită oamenilor

În această duminică, Sfânta Evanghelie ne arată primii pași făcuți de Mântuitorul Iisus Hristos pentru întemeierea Bisericii. Desigur, taina Bisericii începe odată cu întruparea sau înomenirea Mântuitorului Iisus Hristos, când firii Lui omenești se comunică și se împărtășește viața Sa dumnezeiască. Dar ceea ce se realizează în Mântuitorul Iisus Hristos ca împărtășire a vieții dumnezeiești naturii Sale omenești se extinde prin lucrarea Sfântului Duh în oamenii care cred în El. Această extindere a vieții lui Hristos în oameni este taina Bisericii. Biserica se întemeiază pe învățătura Mântuitorului Iisus Hristos și pe legătura vie a oamenilor cu El. Însă Biserica nu este întemeiată doar pe învățătura Mântuitorului Hristos, ci mai întâi pe Persoana Lui. De aceea s-a spus că ‘Hristos este piatra cea din capul unghiului’ (Efeseni 2, 20), adică temelia Bisericii Sale. Deci Biserica este viața lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat la ceruri, împărtășită oamenilor care cred în El și Îl iubesc pe El arătând această iubire prin rugăciune și prin fapte bune. Așadar, Biserica nu este o simplă instituție umană din lumea aceasta, înființată prin acordul mai multor oameni, cum se înființează o societate, o asociație sau un club, ci Biserica este inițiativa lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor și viața dumnezeiască împărtășită oamenilor prin harul Preasfintei Treimi. În acest sens, Biserica trăiește din harul Domnului nostru Iisus Hristos prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, cum se vede în binecuvântarea pe care Sfântul Apostol Pavel o adresează corintenilor (Cf. II Cor. 13,13). În Biserică noi trăim din harul Mântuitorului Iisus Hristos, din dragostea lui Dumnezeu Tatăl și din împărtășirea Sfântului Duh. Această viață sfântă deodată dumnezeiască și omenească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este viața Bisericii. Dincolo de programe, dincolo de organizarea activității misionare a Bisericii, dincolo de tot ceea ce este instituție, esențială și primordială în viața Bisericii este legătura oamenilor cu Preasfânta Treime, descoperită nouă de Mântuitorul Iisus Hristos și comunicată nouă prin Duhul Sfânt.

‘Cine este Cel ce cheamă la Sine oameni și le schimbă viața?’

Mai întâi, Mântuitorul Iisus Hristos Se botează de către Ioan Botezătorul în Iordan, iar odată cu botezul Său se descoperă taina Sfintei Treimi. Apoi Hristos Domnul începe să Își aleagă ucenicii, îi cheamă. Evanghelia de astăzi ne arată cum îi cheamă. Nu înțelegem la început de ce ei lasă toate și Îl urmează. El nu le promite nici averi, nici bani, nici ranguri mari, nici o viață ușoară și comodă, ci doar le spune: ‘Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni’ (Cf. Matei 4, 19). Nu știm cât de mult au înțeles pescarii Petru și Andrei, Iacob și Ioan, pe care îi menționează Evanghelia de astăzi, că au fost printre primii chemați de către Mântuitorul Iisus Hristos să-I fie ucenici. Vedem însă că, fără să-și mai facă vreun calcul, fără să mai pună vreo întrebare, fără să negocieze, fără să pună vreo condiție, au lăsat toate ale lor și au urmat Lui, Domnului. În mod surprinzător vedem că Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, erau în barcă, reparau mrejele lor. Ei erau cu tatăl lor, pe care l-au lăsat singur, ceea ce pare un lucru neobișnuit, și L-au urmat pe Iisus. Cine este acest Iisus din Nazaret Care cheamă ucenici și Care schimbă vieți? Cine este Acesta Care schimbă, cu programul sau planul Lui, orice program al zilei și al vieții oamenilor? Nu înțelegeau toate acestea cei care fuseseră chemați. Atunci se pune întrebarea cum de au răspuns atât de irezistibil la chemarea Sa? Există un răspuns, și anume puterea dumnezeiască a iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu care Se afla în Hristos Domnul i-a făcut să răspundă imediat, fără condiții, fără întrebare, fără târguială sau negociere, fără ezitare. Îi chema Cuvântul Vieții, Cel care le-a dat viață, Cel ce i-a dat viață omului, Cel ce a chemat din neființă la ființă întreg universul, Cel ce ne cheamă pe noi la viață veșnică. Iată de ce ei L-au urmat necondiționat. Mai târziu, când s-a vorbit despre Euharistie, iar Mântuitorul a spus că cine nu mănâncă Trupul Său și nu bea sângele Său nu se poate mântui și nu va primi viața veșnică (Cf. Ioan 6, 53), unii din ucenicii cei mulți ai Mântuitorului, nu cei doisprezece, au spus: ‘este greu de înțeles cuvântul acesta’ (Ioan 6, 60) și au plecat, L-au părăsit. Nu L-au mai urmat pe Iisus. Dar Iisus a întrebat pe cei doisprezece: ‘Voi nu plecați?’ Atunci Sfântul Apostol Petru a spus: ‘La cine ne vom duce Doamne? Tu ai cuvintele vieții veșnice’ (Ioan 6, 68). În acel moment s-a văzut ce simțeau cei doisprezece ucenici când El i-a chemat. Au simțit de fapt că El are cuvintele vieții veșnice. Puterea vieții veșnice care este în Hristos, El fiind Izvorul vieții veșnice, aceasta explică răspunsul imediat, fără condiție și fără ezitare, a celor chemați. Mai târziu, Mântuitorul Iisus Hristos a spus surorilor lui Lazăr, prietenul Său: ‘Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine va trăi, chiar dacă va muri’ (Ioan 11, 25). Va trăi veșnic cu sufletul, chiar dacă va muri cu trupul. Hristos fiind Cuvântul vieții Care are în El cuvintele vieții veșnice și Pâinea cea cerească, coborâtă din ceruri ca hrană pentru oameni ca ei să dobândească viața veșnică, și fiind tot El Învierea și viața, de aceea a fost urmat fără ezitare de către ucenicii Săi chemați la apostolat, la o misiune sfântă.

Predica Evangheliei Domnului era însoțită de faptele milostivirii Sale

Evanghelia ne mai spune că Iisus, după ce a ales câțiva ucenici, i-a luat cu El și a început a binevesti Evanghelia Împărăției, nu a unei împărății lumești, pământești, trecătoare, ci Evanghelia Împărăției Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Evanghelia Împărăției iubirii și slavei veșnice a lui Dumnezeu, iar deodată cu predicarea Evangheliei vieții veșnice, a iubirii și slavei veșnice ale lui Dumnezeu, El vindeca orice boală și orice neputință din popor. Predica Sa a început astfel: ‘Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor’ (Matei 4, 17), adică schimbați-vă felul de a fi și de a gândi, de a trăi și de a făptui, deoarece Dumnezeu este aproape de oameni, devenind Om printre oameni ca pe oameni să-i apropie de Dumnezeu.

Deci predica aceasta a lui Iisus, ca predică a pocăinței, a înnoirii vieții, a schimbării, a sfințirii vieții este însoțită de fapte minunate, de vindecări, de izbăviri din stări grele. ‘El vindeca orice boală și orice neputință din popor’ (Matei 4, 23). Prin aceasta Hristos a arătat cu fapta ceea ce spunea prin cuvântul Său vorbit în predică, și anume: Împărăția Cerurilor este viață nouă și Hristos Domnul vindecă orice boală și orice neputință din popor ca să arate că Împărăția pe care o binevestește El prin Evanghelie este Împărăția vieții, iubirii și fericirii care vin de la Dumnezeu. Iubirea Lui s-a arătat dătătoare de viață, de sănătate. Iubirea Lui ridică pe oameni din păcat prin predica Evangheliei și prin pocăință, îi ridică din suferință și din boală prin tămăduiri minunate pe care le săvârșește în popor. Iată deci cum Mântuitorul Iisus Hristos ne învață ca la cuvântul bun, de speranță, de mântuire, să adăugăm fapta cea bună de ajutorare a semenilor noștri, de alinare a suferinței și singurătății lor, de ridicare a lor din starea de umilință în starea de demnitate, de schimbare a stării lor de întristare cu o stare de bucurie și de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru vindecarea pe care o primesc. Această Evanghelie a Împărăției care este însoțită de faptele tămăduirii sufletești și trupești a fost ascultată, trăită și împlinită mai ales de sfinții lui Dumnezeu din toate timpurile și din toate locurile.

Cea dintâi rodire a prezenței Duhului Sfânt în om este sfințirea omului

În calendarul ortodox se află în fiecare zi unul sau mai mulți sfinți, dar în realitate există mai mulți sfinți decât a înscris Biserica în calendar, pentru că sunt mulți sfinți necunoscuți încă nouă, dar cunoscuți de Dumnezeu. Iar pentru a arăta deodată și unitatea tuturor sfinților, nu numai pomenirea lor în zile diferite din calendar, Biserica a instituit Duminica Tuturor Sfinților, sau sărbătoarea comuniunii tuturor sfinților. Cea mai frumoasă podoabă a Bisericii sunt sfinții ei, cele mai frumoase daruri ale Bisericii au rodit în sfinții ei. Această frumusețe a lucrării harului Preasfintei Treimi în oameni se vede în primul rând în Duminica Tuturor Sfinților din toate timpurile, din toate locurile, din toate categoriile, de toate vârstele. Iar după modelul Duminicii Tuturor Sfinților, facem azi pomenirea tuturor sfinților români.

Creștinismul românesc are rădăcini adânci în sufletul poporului nostru

Astăzi, în Duminica Sfinților Români, ne aducem aminte și de modul cum Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită pe pământul țării noastre chiar de însuși Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, despre care citim în Evanghelia de astăzi că Mântuitorul Iisus Hristos i-a chemat pe el și pe fratele său, Petru, ca să devină apostoli și ucenici ai Lui. După predica Sfântului Apostol Andrei și a ucenicilor săi în sud-estul țării noastre, în Dobrogea de astăzi, s-a răspândit creștinismul, iar poporul român s-a creștinat lent, dar profund. Noi nu am fost creștinați într-un anumit an, la comanda cneazului, regelui, împăratului sau domnitorului. Noi, românii, nu avem un an al creștinării noastre, pentru că la noi creștinarea nu s-a făcut de sus în jos, ci de jos în sus, începând cu oamenii simpli, cu soldații creștini din legiunile romane venite în Dacia, cu negustorii, iar apoi cu monahi și cu cetățenii din orașele mai mari. Întrucât a fost lent, dar profund în răspândirea sa, creștinismul la români a dovedit că este un creștinism cu rădăcini adânci în sufletul poporului român și a rezistat în timpul invaziilor popoarelor migratoare: goții, hunii, gepiziii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii, turcii și tătarii, astfel încât a rămas același creștinism ortodox latin răsăritean al țării noastre și după invaziile popoarelor migratoare. Prin sfinții noștri străromâni și români, cunoscuți și necunoscuți, Crucea lui Hristos a devenit lumina botezului și vieții poporului român.

De aceea, noi, românii, suntem în același timp un popor jertfelnic și un popor care crede puternic în înviere, în puterea învierii lui Hristos ca putere tămăduitoare și de viață dătătoare.

Credința poporului român creștinat prin predica apostolică și prin misionari răsăriteni a rodit duhovnicește și în cultura noastră creștină, în civilizația noastră, dar mai ales în mulțimea sfinților martiri, a sfinților cuvioși și cuvioase din mănăstiri, în mulțimea ierarhilor sfinți, a domnitorilor sfinți, apărători ai credinței, dar și în mulțimea mamelor și taților cunoscuți și necunoscuți pe nume, care au postit și s-au rugat, care au mărturisit credința în vremuri grele, care au construit biserici și mănăstiri, crescând copiii lor în iubirea lui Hristos și în iubirea de Biserică și de neam.

Pentru a cinsti în mod deosebit sfinții unei Biserici naționale s-a convenit în diferite Biserici Ortodoxe să fie instituită o zi specială de prăznuire a sfinților naționali.

Biserica Ortodoxă Rusă, cu mult timp înaintea Bisericii Ortodoxe Române, a instituit sărbătoarea tuturor sfinților ruși.

Sfinții Români, mijlocitori în fața Preasfintei Treimi pentru poporul drept-credincios

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 19-20 iunie 1992, după ce a mai trecut în rândul sfinților o mulțime de oameni duhovnicești, de la călugări simpli și țărani până la domnitorul Ștefan cel Mare, binecredinciosul voievod martir Constantin Brâncoveanu, cuvioși și cuvioase, s-a considerat că este potrivit ca să avem și o Duminică a Sfinților Români, iar aceasta să fie Duminica a doua după Rusalii, adică Duminica imediat următoare Duminicii Tuturor Sfinților.

Astăzi, prin sfinții români, noi avem mai mulți mijlocitori în fața Preasfintei Treimi și rugători pentru poporul român, ca el să-și păstreze credința ortodoxă, să transmită generațiilor tinere credința dreaptă, singura prin care primim mântuirea, și să-și înalțe demnitatea sa ca neam de voievozi, de cuvioși, de martiri, de creștini sfinți care cresc copiii în credință, care transmit credința, care zidesc biserici și altare sfinte, care ajută pe bătrâni, pe bolnavi și pe cei săraci, prin opera filantropică.

În fiecare lună din an, în calendarul Bisericii noastre se află însă și câte unul sau mai mulți sfinți români. Nu există nici o lună în calendarul Bisericii noastre în care să nu fie pomenit și câte un sfânt român.

Astăzi însă sunt pomeniți toți sfinții români împreună, cei canonizați, adică trecuți în calendar, și cei care încă nu sunt trecuți, dar pe care Dumnezeu singur îi cunoaște că sunt sfinți. De aceea trebuie să mulțumim astăzi lui Dumnezeu pentru darurile Duhului Sfânt revărsate în toți sfinții Bisericii Ortodoxe Universale în general, dar în special revărsate în sfinții din poporul român, daruri ale Duhului Sfânt pe care însă ei le-au cultivat prin credință și nevoință, prin rugăciune și fapte bune spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin! (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 6 iunie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente