Predica Patriarhului României la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

Oamenii vor fi judecați pentru neomenie

Duminica Lăsatului sec de carne (a Înfricoșătoarei Judecăți) Matei 25, 31-46

‘Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.’

†Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În această duminică, a treia de la începutul perioadei Triodului, Sfânta Evanghelie ne arată cât de importantă sau prețioasă este iubirea milostivă arătată oamenilor aflați în nevoi, întrucât fără iubire milostivă nimeni nu se poate mântui.

Judecata universală este completă, definitivă și înfricoșătoare

Judecata omului imediat după moartea acestuia este o judecată incompletă și provizorie, deoarece se așteaptă să fie evaluate și urmările faptelor sale bune sau rele până la sfârșitul lumii. De aceea, numai Judecata de Apoi sau Judecata finală și universală este completă și definitivă. Judecata universală este înfricoșătoare prin contextul, forma și conținutul ei. Mai întâi, este înfricoșătoare prin tulburările din univers care o preced: ‘Soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui’ (Matei 24, 29). În al doilea rând, este înfricoșătoare prin forma ei, adică prin solemnitatea și universalitatea ei, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos vine în slavă și cu putere multă, împreună cu sfinții îngeri ca să judece toate neamurile, adică toate generațiile și toate popoarele. În al treilea rând, această judecată este înfricoșătoare și prin conținutul ei neprevăzut pe care-l descoperă. Nimeni, nici cei milostivi, nici cei nemilostivi, nu se aștepta să afle că în oamenii flămânzi și însetați, în oamenii străini și săraci (goi), în oamenii bolnavi și în oamenii întemnițați era tainic prezent Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Dar Judecata universală este înfricoșătoare și pentru că ea descoperă contrastul între smerenia lui Dumnezeu-Omul în istorie, care respectă libertatea omului, pe de o parte, și slava dreptății Sale la sfârșitul istoriei sau al lumii, pe de altă parte. În general, noi suntem obișnuiți să spunem că Dumnezeu este bun, îndelung răbdător, multmilostiv și smerit. Într-adevăr, iubirea Lui smerită și milostivă s-a arătat în toată viața Mântuitorului Iisus Hristos și mai ales în moartea Lui pe Cruce și îngroparea Lui. De aceea, cântăm la Prohodul Domnului din Vinerea Sfintelor Paști:

‘În mormânt Viață,

Pus ai fost, Hristoase,

Și s-au spăimântat oștirile îngerești,

Plecăciunea Ta cea multă preamărind’.

Plecăciunea cea multă este nemărginita Sa smerenie.

Însă Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți ne arată că la sfârșitul veacurilor, la a doua Sa venire, Mântuitorul Hristos Se va arăta cu putere și cu slavă multă. Până atunci, smerit, tăcut și nevăzut, El respectă libertatea omului de a-L iubi sau de a nu-L iubi, precum și de a iubi sau de a nu iubi pe semenii săi. Dar, în ziua Judecății lumii, Dreptul Judecător Iisus Hristos, Făcătorul universului și al omului, își va arăta și El libertatea Lui, unită cu slava dumnezeirii Lui, ca fiind Mântuitorul lumii, Biruitorul morții și Dătătorul vieții veșnice.

Așadar, prima învățătură pe care o primim din Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți este aceea a legăturii tainice dintre smerenia lui Dumnezeu și slava Lui. Smerenia Lui este spațiul libertății omului, iar slava Lui este frumusețea dreptății Sale. Dumnezeu este atât de smerit, încât Se lasă respins de oameni sau uitat de ei. Atât de mult respectă El libertatea omului, încât Se ascunde tainic în oamenii cei mai smeriți, adesea, în cei mai neputincioși, în cei care sunt umiliți cu sărăcia, foamea, setea, lipsa de libertate, înstrăinarea, boala și duc o existență la limita dintre viață și moarte. Însă tocmai această prezență tainică a Fiului Omului în oameni este surprinzătoare și înfricoșătoare. De ce? Pentru că oamenii nu se așteaptă ca în atâția robi ai sărăciei, ai bolii și ai umilirii de pe pământ să se afle tainic prezent Însuși Împăratul cerurilor și Judecătorul lumii: ‘Ori de câte ori ați făcut un bine unora din acești prea mici frați ai Mei, Mie mi-ați făcut’. Nimeni nu se așteaptă ca Dumnezeu-Omul să Se numească pe Sine frate cu cei mai umiliți dintre oameni, arătând astfel taina și slava iubirii Sale atotmilostive!

Hristos este tainic prezent în fiecare om care suferă

Înfricoșătoare este constatarea că Hristos Domnul, deși S-a înălțat la ceruri în slava Preasfintei Treimi, nu încetează a fi tainic prezent în fiecare om care suferă pe pământ și așteaptă iubirea noastră milostivă. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus, înaintea lui Pascal, că Hristos Domnul suferă până la sfârșitul veacurilor potrivit suferințelor fiecăruia dintre oameni. De ce? Pentru că Învierea Lui nu înlătură, ci integrează taina Crucii Lui, iar slava Lui din ceruri nu desființează smerenia Lui ca prezență tainică în sufletul oamenilor care suferă și au nevoie de iubire frățească. Marea descoperire a Judecății universale este, deci, identificarea lui Hristos Cel slăvit cu Hristos Cel smerit, pentru a deschide libertății și iubirii noastre milostive ușa mântuirii, aceea de a răspunde la iubirea lui Dumnezeu față de noi cu iubirea noastră față de semenii noștri, pentru a face iubirea Lui transparentă prin noi, spre bucuria Lui și a oamenilor pe care îi ajutăm.

Al doilea adevăr înfricoșător, care privește direct libertatea noastră, este judecata însăși, care nu se limitează la păcatele sau faptele rele săvârșite de noi, ci se extinde și la omisiuni, adică la faptele bune pe care am fi putut să le facem și nu le-am făcut. În Evanghelia după Sfântul Evanghelist Ioan se spune că drepții vor fi părtași la comuniunea de viață și iubire eternă a Preasfintei Treimi, iar păcătoșii la osânda singurătății veșnice: ‘Vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii’ (Ioan, 5, 28-29).

Nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora

Spre deosebire de Sfânta Evanghelie după Ioan, în descrierea judecății universale, Sfânta Evanghelie după Matei nu vorbește despre faptele rele săvârșite de oameni. Desigur, se înțelege că toate acestea vor fi pedepsite, dar se mai adaugă ceva neașteptat: judecata se face și pentru omisiuni, adică pentru faptele bune pe care ar fi trebuit să le săvârșim și nu le-am făcut. Cu alte cuvinte, judecata este înfricoșătoare fiindcă nu admite neutralitatea și indiferența unora față de suferința altora, adică neomenia, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur:

‘- Pentru ce, Doamne, nu pomenești și de celelalte căi de păcat?

– Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoși, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Ați avut un leac atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteați șterge orice păcat, și ați disprețuit o atât de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului și a toată necredința; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăților. Pe unii îi ameninț cu focul cel veșnic, iar altora le făgăduiesc Împărăția cerurilor’ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință, Omilia a șaptea).

Deci, nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jignești, să nu asuprești pe semenul tău, ci este necesar și să-i faci mult bine după putință.

Evanghelia ne spune că celor de-a dreapta Sa, adică celor milostivi, Fiul Omului sau Împăratul Judecător le va zice: ‘Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.’ Cei milostivi sunt numiți binecuvântați, întrucât pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăția lui Dumnezeu, adică Împărăția iubirii veșnice a Preasfintei Treimi. În această Împărăție a iubirii smerite vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostivă, care s-a arătat în fapta bună, în cuvântul bun, în prezența prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemnițat. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: ‘Am fost bolnav și nu m-ați vindecat sau am fost în temniță și nu m-ați eliberat, ci am fost bolnav și în temniță și nu m-ați cercetat’. Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea și suferința lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situația în care se află. Aceeași atitudine se cere și față de cel străin sau față de cel întemnițat.

Iubirea, criteriul ultim al Judecății universale

Evanghelia de astăzi ne mai arată că Dumnezeu este iubire smerită și milostivă, iar criteriul ultim al judecății tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziție socială sau vârstă, este iubirea milostivă. Câtă iubire milostivă a arătat un om în viața sa pe pământ, atâta binecuvântare primește el în bucuria iubirii veșnice a Preasfintei Treimi din Împărăția cerurilor. Cei care au fost indiferenți și nemilostivi față de semenii lor în suferință sunt numiți blestemați. Acest apelativ extrem de aspru este un reproș-sentință care explică gravitatea nepăsării unora față de suferința altora.

Mântuitorul le spune celor nemilostivi: ‘Mergeți în focul (sau iadul) care a fost pregătit pentru diavolul și pentru îngerii lui’. Sfinții Părinți ai Bisericii au remarcat că iadul sau focul cel veșnic și întunecos nu a fost pregătit pentru oameni, întrucât pentru oameni a fost pregătită Împărăția cerurilor, adică Împărăția iubirii Preasfintei Treimi. Însă oamenii nemilostivi, care au ascultat mai mult de diavol și de slujitorii lui decât de Dumnezeu, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au trăit în indiferență față de suferința celor din jurul lor. Ca atare, deși nu este destinat iadului, omul nemilostiv se aseamănă cu demonii prin lipsa de iubire smerită față de oameni. Demonii, deși sunt inteligenți, nu se mântuiesc, adică nu se pot uni cu Dumnezeu, fiindcă nu au în ei iubire smerită sau milostivă.

Evanghelia de astăzi ne pune în față problema libertății noastre. Și anume, cum folosim libertatea noastră în timpul vieții pământești? Am folosit libertatea noastră ca să cultivăm iubirea milostivă ori am confundat libertatea cu indiferența și nepăsarea, cu autosuficiența și egoismul? Deci, numai când săvârșim binele suntem cu adevărat liberi și trăim viața ca fiind binecuvântare de la Dumnezeu.

Săracii, avocați puternici ai celor milostivi

Așadar, Evanghelia ne arată responsabilitatea totală pe care o avem față de oamenii în suferință, încât mântuirea noastră depinde de atitudinea noastră față de ei. Nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu ocolind pe aproapele său. La porțile Împărăției cerurilor vor sta martori pentru noi cei care au primit ajutorul nostru când se aflau în suferință sau în nevoi, dar și cei care nu l-au primit, au fost uitați de noi sau trecuți cu vederea, disprețuiți ori alungați. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că săracii sunt apărători sau avocați puternici ai celor milostivi, dar și aspri judecători ai celor care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii Împărăției cerurilor. Desigur, cuvintele Sfântului Grigorie de Nyssa sunt inspirate tocmai din această Evanghelie a Judecății finale și universale.

Instituțiile de caritate ale Bisericii s-au născut din lumina iubirii milostive

Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți a inspirat în mod deosebit lucrarea filantropică sau caritabilă a Bisericii. Multe alte texte din Noul Testament ne îndeamnă la iubire milostivă, dar Evanghelia de astăzi ne responsabilizează cel mai mult, deoarece ne arată că milostenia este o datorie și o condiție a mântuirii sau a dobândirii vieții veșnice. Pentru iubirea milostivă din faptele bune săvârșite pe pământ dobândim mântuirea sau viața veșnică din ceruri. Evanghelia de astăzi a motivat atât milostenia credincioșilor ca persoane individuale, cât și apariția instituțiilor de caritate ale Bisericii din primele veacuri, începând mai întâi în Răsărit și apoi în Apus, când Biserica a organizat case pentru străini, cămine pentru copii orfani și cămine pentru bătrâni, spitale pentru bolnavi și cantine pentru săraci. De fapt, toată această operă socială de caritate sau filantropică a Bisericii, izvorâtă din Evanghelia iubirii milostive a Domnului Hristos, a creat în timp o civilizație, și anume civilizația creștină a carității sau a filantropiei. Chiar și statele europene moderne, care deși au uitat în mare parte că Evanghelia iubirii milostive a fost sursa solidarității sociale, au preluat, de fapt, din lumina Evangheliei mesajul responsabilității pentru oamenii care se află în suferință, în nevoi, în boală și în singurătate.

Totuși, când iubirea milostivă și sinceră față de aproapele nu este alimentată de rugăciune, ca relație a omului cu Dumnezeu Cel milostiv, ea riscă să fie redusă la o etică socială secularizată, lipsită de perspectiva iubirii și a bucuriei eterne din Împărăția Preasfintei Treimi și a tuturor sfinților. Când însă Duhul lui Hristos Se face prezent în om prin rugăciune, acesta poate să perceapă mai ușor prezența lui Hristos în oamenii săraci, bolnavi și marginalizați de societate. Aceasta este experiența sfinților, iar ea confirmă adevărul Evangheliei Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, și anume că cei care au fost milostivi în istorie vor fi binecuvântați în eternitate.

În încheiere, Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă ca în tot timpul vieții noastre, dar mai ales în perioada Postului Sfintelor Paști, să unim rugăciunea smerită și pocăința sinceră cu iubirea milostivă sau milostenia spirituală și materială. Milostenia spirituală poate fi o rugăciune pentru omul aflat în dificultate, un sfat bun sau o încurajare pentru cel dezorientat ori deznădăjduit, o vizită la un bolnav, o vizită la cel izolat sau singur și alte gesturi asemănătoare. Milostenia materială poate fi hrană pentru cel flămând, haine pentru cei lipsiți de ele, medicamente pentru cei bolnavi, ajutor material pentru cei săraci. În multe feluri și în multe ocazii putem arăta iubire milostivă semenilor noștri, care au nevoie de ajutorul nostru. Iar când arătăm iubire milostivă și smerită în jurul nostru, devenim mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni, spre slava Lui, bucuria celor ajutați și mântuirea noastră. Amin!

* Text revăzut de autor în anul 2011.

Comentarii Facebook


Știri recente