Predica Patriarhului României la Duminica a II-a din Postul Mare

Iertarea păcatelor – începutul vindecării de boli

Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama)

Marcu 2, 1-12.

„În vremea aceea, intrând iarăși Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Și îndată s-au adunat mulți, încât nu mai era loc nici înaintea ușii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Și au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Și neputând ei din pricina mulțimii să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale! Și erau acolo unii dintre cărturari, care ședeau și cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul, Dumnezeu? Și îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că așa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor, a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta! Și s-a ridicat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.”

†Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a II-a din Sfântul și Marele Post al Sfintelor Paști se numește și Duminica Sfântului Grigorie Palama, începând cu anul 1368, când a fost canonizat acest mare dascăl al isihasmului.

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit în secolul al XIV-lea (1296-1359), trecând la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Țării Românești.

Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părțile unde se află astăzi Schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului. El este teologul luminii necreate și neapuse din Împărăția lui Dumnezeu, învățând că sfinții pot pregusta și vedea duhovnicește această lumină sau slavă încă din viața pământească, dacă Dumnezeu voiește. Lumina aceasta s-a arătat și Sfinților Apostoli Petru, Iacob și Ioan la Schimbarea la față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; II Petru 1, 16).

Biserica a rânduit ca în această a doua duminică din Postul Sfintelor Paști să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credință, prăznuită cu solemnitate în ‘Duminica Ortodoxiei’, este credința prin care dobândim lumina neapusă și viața veșnică din Împărăția lui Dumnezeu. Numai dacă avem dreaptă credință și dreaptă viețuire, ne luminăm sufletul și trupul, împărtășindu-ne de harul dumnezeiesc sfințitor și mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăției Preasfintei Treimi.

Sfinții, profeții Împărăției luminii necreate

Deci, Duminica a II-a din Postul Mare este și duminica luminii duhovnicești necreate și veșnice din Împărăția lui Dumnezeu. Lumina aceasta, nevăzută cu ochii trupești, este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinților, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi și luminează sufletul și trupul omului unit cu Dumnezeu prin rugăciune. Această lumină necreată și veșnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), ea este însăși prezența lui Dumnezeu în oamenii sfinți sau drept-credincioși, smeriți și mult rugători.

Sfinții se luminează prin prezența în ei a lui Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), adică prin lucrarea harului Duhului Sfânt. Cei care mărturisesc dreapta credință se roagă neîncetat, postesc, se pocăiesc plângându-și păcatele, se spovedesc, se împărtășesc cu Sfintele Taine și săvârșesc fapte bune, aceștia se luminează cu lumina harului necreat despre care vorbește Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, pe temeiul Sfintelor Scripturi și al experienței Sfinților.

În scrierile sale privind apărarea isihaștilor, adică a acelor monahi care se retrag în locuri liniștite pentru a se ruga necontenit, Sfântul Grigorie Palama arată că sfinții care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeții Împărăției lui Dumnezeu, întrucât pregustă sau văd cu anticipație, încă din lumea aceasta, prin bunăvoința lui Dumnezeu, slava veșnică a Împărăției Preasfintei Treimi.

Acum, în viața noastră pământească, supusă stricăciunii și întunericului spiritual din cauza păcatului, nu vedem în mod obișnuit această lumină sau slavă veșnică dumnezeiască, ci doar în mod minunat sau extraordinar, când Dumnezeu binevoiește să învrednicească pe cei smeriți și curați cu inima să primească, pentru câteva clipe, această slavă dumnezeiască și mai presus de lume. Totuși, Dumnezeu, prin harul Său, este prezent și lucrător în mod tainic în sufletele credincioșilor smeriți și mult rugători, chiar dacă nu toți văd slava cerească în timpul vieții lor pământești. Însă când va veni Hristos întru slavă, El va arăta tuturor celor credincioși lumina și slava Ierusalimului ceresc, care va lumina cerul nou și pământul nou, după cum ne spune cartea Apocalipsei (cf. Apocalipsa 21, 1-3 și 23).

Rugăciunea și pocăința înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creștin

Prin rugăciune, post și pocăință, spovedanie și iertarea păcatelor, oamenii se pot apropia de Dumnezeu, se împărtășesc cu Sfintele Taine și simt duhovnicește cum se luminează sufletul și viața lor. Omul care se roagă mult și cu smerenie dobândește prin harul Sfântului Duh față luminoasă și inimă curată, reînnoindu-și astfel haina de lumină primită de la Botez. De aceea, timpul Sfântului și Marelui Post nu este o perioadă de auto-înfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curățire de păcate și patimi, de luminare, de creștere și de îmbogățire duhovnicească. În această perioadă de timp adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăință și post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Viețile Sfinților pe care le citim și lumină din faptele bune pe care le săvârșim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăția lui Dumnezeu, care este harul prezenței Preasfintei Treimi în viața noastră. În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că am fost botezați și că lacrimile pocăinței sunt înnoirea Botezului, care se numește și ‘Luminare’, după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor mai-înainte sfințite, săvârșită foarte des în Postul Sfintelor Paști. În această perioadă nu hrănim trupul cu produse de origine animală, ci numai cu produse de origine vegetală, pentru că plantele sunt, în mare măsură, rezultatul fotosintezei, al asimilării luminii de la soare, care devine acum simbol sau veșmânt al luminii harului ceresc necreat și nevăzut, dăruit de Dumnezeu oamenilor, pentru a hrăni și lumina sufletul lor, ca arvună a slavei și bucuriei veșnice din Împărăția Sa.

Harul iertării vindecă sufletul de păcat și pregătește vindecarea trupului de boli

Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: ‘Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!’, iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: ‘Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul, Dumnezeu?’ Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: ‘Iertate îți sunt păcatele tale’, pentru a arăta că El este nu numai om, ci El este Dumnezeu-Omul și, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Iar după Învierea Sa din morți, Hristos Domnul dăruiește și ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând: ‘Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și cărora le veți ține, vor fi ținute’ (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este și o putere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul îi spune bolnavului iertat: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!’

Boala, o urmare a păcatului sau o pedagogie divină

Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat și boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forțele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit și pe care trebuie să-l cultive, pentru care trebuie să mulțumească lui Dumnezeu-Dăruitorul vieții și al sănătății, ‘Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre’, cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu și nici nu dispunem de ea întru totul, după propria noastră voință, ci, în primul rând, sănătatea este, ca și mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea și s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: ‘Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune’ (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie divină ca el să nu se mândrească pentru multele daruri duhovnicești pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos Domnul ne arată că un om orb din naștere s-a născut așa nu pentru că au păcătuit părinții lui, nici pentru că el însuși ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naște, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: ‘Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui nu au păcătuit, spune Mântuitorul, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu’ (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alții, considerând că orice boală este urmarea păcatului sau pedeapsă pentru păcate. Adesea, boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înțelepciune, la ferirea omului de primejdii și mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, dimpreună cu dorința de vindecare a trupului. Totuși, există și cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului, cum este cazul slăbănogului din Evanghelia de azi.

Mântuitorul Iisus Hristos, unicul Duhovnic și Doctor desăvârșit al vindecării omenirii bolnave

Nu știm ce păcate a săvârșit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul, Duhovnicul și Păstorul de suflete, păstrează taina vieții ascunse a persoanei umane aflate în suferință și nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta când acesta caută vindecarea sau mântuirea. El spune celui bolnav doar atât: ‘Îți sunt iertate păcatele’, nu spune care păcate, când, unde și de ce au fost săvârșite. Aflăm doar că Mântuitorul-Duhovnic, vindecător de suflete, eliberează pe omul bolnav de un trecut întunecat și apăsător, pentru a-i oferi un prezent nou, un nou început în viața sa. Iar când ridică pe cineva din păcat și boală, Hristos-Duhovnicul nu-l umilește prin reproșuri, ci El vindecă direct și discret pe cel bolnav fără să-l judece și fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană în comunitate.

Relația de părinte duhovnicesc și fiu duhovnicesc, pe care o vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din Duminica a II-a din Postul Mare, ne îndeamnă la pocăință și ridicare din boala păcatului, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, cauzată de păcatele pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora, dar știute de noi înșine și mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel Sfânt și Atotștiutor.

Rugăciunea pentru alții și ajutorarea lor ne arată taina Bisericii-comuniune

Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare ne mai arată că Hristos Domnul iartă păcatele și îi dăruiește vindecare bolnavului ținând seama și de credința celor care aduc la El pe omul păcătos și bolnav.

Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu ne spune: ‘Iar Iisus, văzând credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!’ Din aceasta vedem cât de mare și de folositoare pentru noi este și credința altora, nu numai credința noastră personală. Când credința noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea și prezența celor care ne iubesc și au credință mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi și sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Acești patru oameni anonimi reprezintă Biserica slujitoare și milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenți la rugăciunile ei, ci și pentru toți cei bolnavi, săraci, singuri, captivi, călători, pentru sănătatea și mântuirea oamenilor și pentru pacea a toată lumea.

Biserica se roagă pentru toți cei care au nevoie de ajutorul și mila lui Dumnezeu. Așadar, fiecare dintre noi trebuie să se roage nu numai pentru sănătatea sa, ci și pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înșiși. Vedem cât de folositor este să aducem la casa în care Se află Hristos, la Biserica Sa, pe cei păcătoși și bolnavi, pe toți cei ce au nevoie de iertarea păcatelor și de vindecarea de boli!

Păcătosul iertat devine un fiu duhovnicesc

În mod surprinzător, Mântuitorul Iisus Hristos îl numește pe acest om paralizat ‘fiule’, ceea ce nu era un lucru obișnuit. El a vindecat o mulțime de bolnavi, dar nu tuturor le-a spus ‘fiule’. Acestui bolnav, acestui om paralizat, însă, i-a spus ‘fiule’, după cum i-a spus femeii bolnave care avea scurgere de sânge sau hemoragie de ani mulți: ‘îndrăznește, fiică’ (Luca 8, 48) . Când Mântuitorul Iisus Hristos numește pe cineva fiu sau fiică, aceasta înseamnă că a văzut tainic și a recunoscut public credința acelei persoane. Deci, prin însuși faptul că îl numește pe acest om paralizat fiu, adică fiu duhovnicesc, Hristos-Duhovnicul și Doctorul ne arată că a citit în sufletul acestuia multa lui credință smerită și marea lui dorință de a fi vindecat, iar El îi arată ca unui fiu iubirea părintească a lui Dumnezeu, iertându-i păcatele și vindecându-l de boală.

Așadar, omului păcătos care se pocăiește, mai ales după ce a trecut prin suferință, Dumnezeu îi dăruiește harul înfierii. Astfel, omul credincios, căruia Dumnezeu i-a iertat păcatele, devine un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător, vindecător și eliberator al lui Hristos face un fiu al credinței și al iubirii divine părintești!

Îndemn la fapte de milostenie

Prin urmare, Evanghelia iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă ca, pe lângă rugăciune, post, pocăință și spovedanie, să săvârșim și fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi și pe toți care au nevoie de ajutorul nostru. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare simbolizează acum și pe toți medicii, asistenții medicali, preoții de caritate, părinții, frații, prietenii, vecinii sau colegii care ajută pe cei bolnavi.

Să ne ajute Hristos Domnul să ne rugăm și să lucrăm pentru vindecarea sufletelor și trupurilor noastre și ale semenilor noștri, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea oamenilor. Amin

Comentarii Facebook


Știri recente