Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: ‘Un bogat evlavios, dar zgârcit’ (Predica la Evanghelia Duminicii a XXX-a după Rusalii)

Predica la Evanghelia Duminicii a XXX-a după Rusalii (Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor)

Evanghelia celei de-a XXX-a Duminici după Rusalii îndeamnă la milostenie, la a împărți din ce avem cu cei care au mai puțin decât noi. În Evanghelia acestei duminici, Sfântul Luca, relatând episodul întâlnirii dregătorului bogat cu Mântuitorul Iisus Hristos, ne pune din nou înainte problema bogăției, care, stăpânită cu lăcomie sau zgârcenie, poate deveni obstacol în calea spre mântuire și desăvârșire a vieții creștine. Această pericopă din Evanghelie este citită la începutul Postului Crăciunului, pentru că ne îndeamnă la milostenie și eliberare de alipirea pătimașă de bogățiile pământești, ca pregătire pentru sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos, Care, arătându-Se Dumnezeu Milostiv, S-a făcut Om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”.

Când devine bogăția un obstacol în calea mântuirii?

Dregătorul din această Evanghelie, care-l întreabă pe Mântuitorul ce să facă să moștenească viața veșnică, este unul dintre cei patru bogați, prezenți în Evanghelia Sfântului Luca, alături de bogatul căruia i-a rodit țarina (cf. Luca 12, 16-21), de bogatul nemilostiv (cf. Luca 16, 19-31) și de Zaheu vameșul (cf. Luca 19, 1-10). Fiecare dintre cei patru bogați, însă, prezintă caracteristici și nuanțe specifice.

Vedem în toate cele patru situații prezente în Evanghelia Sfântului Luca, ce implică oameni foarte bogați, că bogăția nu este considerată un lucru rău în sine, ci, în funcție de modul de raportare la ea, aceasta poate deveni ajutor oferit săracilor (cazul lui Zaheu vameșul), poate fi piedică în calea mântuirii (dregătorul bogat) ori chiar pricină de pierzare (bogatul nemilostiv, bogatul căruia i-a rodit țarina). Din perspectivă duhovnicească, bogăția devine un obstacol pentru mântuire când cel care o posedă devine el însuși posedat de grija pătimașă de a o păstra și înmulți, iar în sufletul lui nu mai rămâne spațiu spiritual pentru iubire milostivă, pentru dărnicie și generozitate.

Viața veșnică, averea cea mai de preț care trebuie căutată

După cum reiese din prezentarea Sfântului Apostol și Evanghelist Matei a aceluiași episod, relatat în această pericopă de Sfântul Evanghelist Luca, dregătorul care l-a întrebat pe Mântuitorul Hristos „ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” era un om tânăr, virtuos și evlavios (cf. Matei 19, 16).

Drept răspuns la întrebarea adresată, Mântuitorul Hristos enumeră poruncile care, potrivit Legii Vechiului Testament, trebuiau respectate pentru ca cineva să fie drept în fața lui Dumnezeu, și anume: „să nu faci desfrânare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Răspunsul dregătorului: „toate acestea le-am păzit din tinerețile mele”, adică din fragedă copilărie, demonstrează că acesta era un bogat evlavios și virtuos. Însă din faptul că acest tânăr era frământat și preocupat de cea mai serioasă și importantă întrebare pe care și-o poate pune un om trăitor pe pământ – „ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” – înțelegem că el dorea mai mult decât viața din lumea aceasta. Chiar dacă nu era sărac și avea motive să fie mulțumit de traiul său, totuși simțea că nu viața aceasta, ci viața veșnică este bunul cel mai de preț pe care trebuie omul să-l caute și să-l dobândească.

Milostenia, începutul asemănării cu Dumnezeu Cel milostiv

Văzând că tânărul dregător este un cunoscător al Legii și un împlinitor al ei, Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „încă una îți mai lipsește. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri”, pentru a-i arăta că, deși avea o conduită virtuoasă, corectă, totuși îi lipsea o dimensiune importantă a vieții spirituale și morale, și anume iubirea milostivă sau dărnicia. Dregătorul, deși era un om evlavios și virtuos, din cât ne lasă Evanghelia să înțelegem, era totuși zgârcit sau, în orice caz, prea legat sufletește de averile sale materiale.

Prin recomandarea milosteniei ca fiind un nivel duhovnicesc superior moralității și evlaviei, Mântuitorul Hristos ne arată că nu este suficient a nu face rău cuiva, ci, pentru ca un om să fie cu adevărat fericit și să se asemene cu Dumnezeu, trebuie să dea dovadă de dărnicie și milostivire. Evanghelia acestei duminici, așadar, ne atrage atenția că nu este suficient să ne rugăm mult, să postim mult și să ne înfrânăm de la păcat, dacă nu suntem și milostivi.

Milostenia, adică iubirea generoasă arătată față de semenii noștri, este începutul asemănării noastre cu Dumnezeu Cel milostiv. Dumnezeu nu dorește ca noi să fim doar recunoscători față de El pentru binefacerile Sale, ci să răspândim iubirea Sa, adică să fim și milostivi față de semeni.

„Cine poate să se mântuiască?”

În momentul în care Mântuitorul îi spune dregătorului: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino și urmează Mie”, spune Evanghelia, acesta „s-a întristat, căci era foarte bogat”.

Se vede că Mântuitorul Iisus Hristos atinsese un punct sensibil și dăduse la iveală o boală ascunsă adânc în sufletul tânărului dregător, și anume alipirea lui excesivă și pătimașă de bogățiile din lumea aceasta. Deși în prima parte a pericopei evanghelice tânărul dregător ne apare ca o persoană exemplară, Mântuitorul îi arată că nu putea să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu, pentru că era împiedicat de un idol ascuns, și anume prea multa sa bizuire pe bogățiile materiale pe care le avea. Cu alte cuvinte, bogatul dregător era mai legat de averea materială, de ceea ce avea decât de ceea ce dorea, adică viața fericită și veșnică.

Totuși, întrucât citise în sufletul tânărului bogat că este mânat de o căutare sinceră a vieții veșnice, Mântuitorul nu-i mai spune nimic, nu încearcă să-l convingă în vreun fel, după ce i-a adresat îndemnul de a-și vinde averea, de a o împărți celor nevoiași și de a-I urma Lui. Astfel, Mântuitorul îi respectă libertatea și lasă ca întristarea provocată de scoaterea la iveală a patimii ascunse a iubirii de bogăție materială să se transforme într-o sfântă întristare după Dumnezeu care, în cele din urmă, să-l ajute să se elibereze de legătura pătimașă față de bunurile materiale limitate și trecătoare.

Ca și în alte situații, vedem cât de mult apreciază Dumnezeu căutarea noastră spirituală sinceră, mai ales când devine luptă în interiorul inimii, ca dor de iubire veșnică.

Văzând întristarea tânărului bogat, după ce acesta s-a îndepărtat (cf. Matei 19, 22), Mântuitorul a spus: „cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei ce au averi! Căci mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu”I.

Auzind sentința Mântuitorului Hristos pentru bogații nemilostivi, în mintea celor prezenți se naște o întrebare gravă și esențială: „atunci cine poate să se mântuiască?”.

Sfârșitul Evangheliei rânduite a se citi la Sfânta Liturghie în această duminică s-ar fi încheiat într-o notă pesimistă, dacă întristării dregătorului bogat și nedumeririi celor prezenți nu s-ar fi răspuns prin cuvintele Mântuitorului, care ascund o tainică speranță: „cele ce nu sunt cu putință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

Renunțăm la daruri pentru a primi pe Dumnezeu-Dăruitorul

Schimbarea noastră, a felului nostru de a fi, de a gândi și de a făptui, a modului de a înțelege viața, foarte adesea limitată la o existență egoistă, chiar și atunci când este acoperită de haina evlaviei și a virtuților, nu este deloc un lucru ușor. Foarte greu renunță omul la obișnuințele sale, la speranțele sale deșarte, chiar dacă simte adesea că modul în care-și duce viața nu este cel mai bun. Reacția dregătorului bogat la porunca: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri” a arătat că o schimbare a omului în profunzimea sufletului său cere luptă cu sine, cere o convertire.

Averile care se cheltuie pe fapte de milostenie nu se pierd, ci se transferă dintr-un loc unde ele sunt realități trecătoare, într-un alt loc, unde ele devin lumini netrecătoare, se transformă în lumina neînserată a faptelor bune cu care ne vom înfățișa înaintea Dreptului Judecător. Însă această preschimbare, prefacere a bunurilor materiale în fapte de milostenie și în comori cerești nu se face cu ușurință, mai ales dacă ne-am prea obișnuit cu modul de existență posesiv, acaparator și lacom față de averile trecătoare. Foarte adesea, cei ajunși în această stare nu se mai pot elibera spiritual decât prin pocăință, rugăciune și prin harul lui Dumnezeu.

Mântuitorul spune: „cele ce nu sunt cu putință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”, ca să ne arate că, dacă Îi cerem ajutorul, Dumnezeu ne ajută și ne înnoiește viața. Iar dacă îi urmăm Lui, renunțăm la ceva pentru a primi pe Cineva, renunțăm la daruri pentru a primi pe Dumnezeu-Dăruitorul în viața noastră, pentru ca El să devină Viața vieții noastre.

Totdeauna, când dorim binele, să ne punem nădejdea în harul lui Dumnezeu

Sfânta Tradiție, însă, ne spune că tainicele cuvinte ale Mântuitorului de la finalul aceste pericope – „cele ce nu sunt cu putință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” – s-au adeverit în viața tânărului dregător. A fost nevoie, spune Tradiția, de un an de zile de lupte intense cu el însuși, cu egoismul din el, ca să poată urma sfatul Mântuitorului. Și, după o luptă interioară duhovnicească, cu ajutorul lui Dumnezeu, a hotărât să renunțe la averi, le-a împărțit săracilor și a devenit unul din ucenicii Mântuitorului. Tradiția ne mai spune că acest dregător bogat devenit milostiv a ajuns episcop în Asia Mică. Mântuitorul, așadar, prevăzuse această schimbare și de aceea a zis că „cele ce nu sunt cu putință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, în această perioadă de pregătire pentru întâmpinarea sărbătorii Nașterii Domnului, să ne sfințim viețile prin mai multă rugăciune și prin mai multe fapte de milostenie, pentru ca prin milostenie să lucreze în jurul nostru harul lui Dumnezeu Cel milostiv, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin.

Notă:

După cum arătam și în omilia din Duminica a XII-a după Rusalii, cuvântul „cămilă” poate fi înțeles și ca denumind bine cunoscutul animal, dar, prin asemănarea termenilor în limba greacă, se poate referi și la o funie groasă, utilizată mai ales în navigație. În legătură cu primul sens, se spune că în Antichitate exista în zidurile înconjurătoare ale Ierusalimului o poartă strâmtă, numită simbolic „urechile acului”, prin care cămilele nu puteau trece decât în genunchi și cu capul plecat. Așadar, înțelegem din cuvintele Mântuitorului că mai ușor trece funia prin urechile acului și cămila prin poarta strâmtă, decât se mântuiește bogatul care nu devine milostiv, adică despovărat de lăcomie și zgârcenie.

†DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook


Știri recente