Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: Sfântul Antonie – Dascălul Pocăinței

Biserica Domnească – Paraclis Patriarhal de la Curtea Veche și-a sărbătorit pe data de 17 ianuarie, ocrotitorul, pe Sfântul Antonie cel Mare.

La sărbătoarea hramului a fost prezent și Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române care a rostit și un cuvânt de învățătură sutelor de credincioși prezenți în care a evocat viața și personalitatea Sfântului Cuvios Antonie cel Mare: „Astăzi Biserica noastră prăznuiește pomenirea Sfântului Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare, părintele monahilor. Sfântul Antonie cel Mare s-a născut în Egipt, în satul Come, într-o familie de oameni bogați, dar creștini. S-a născut în anul 251 și a trecut la Domnul în anul 356, în vârstă de 105 ani. Sfântul Antonie este popular nu numai în Biserica Răsăriteană, ci și în Apus. El este numit în Biserica Apuseană: Antonie Abatele, adică starețul, cel care conducea mulți monahi pe calea mântuirii […] Sfântul Antonie cel Mare este Sfântul întregii creștinătăți și este deosebit de important și semnificativ faptul că sărbătoarea lui a devenit, pe lângă sărbătoarea Bunei Vestiri al doilea hram al acestei Biserici numită Curtea Veche, deoarece în apropiere se afla Curtea Domnească. Sfântul Antonie cel Mare nu a dorit să meargă la școală deoarece a văzut că mulți tineri care mergeau la școli înalte în vremea aceea duceau o viață foarte dezordonată din punct de vedere moral. A dorit să rămână acasă pentru a fi aproape de părinți și în același timp pentru a trăi în virtuțile creștine ale familiei creștine din secolul al III-lea. La vârsta de 20 de ani, ambii părinți ai Sfântului Antonie au murit și el a trebuit să aibă grijă de sora sa mai mică. Într-o duminică, mergând la biserică, a auzit cuvintele Mântuitorului spuse tânărului bogat: ‘De vrei să fii desăvârșit mergi, vinde averile tale, împarte-le săracilor și vino de-Mi urmează Mie’. El a considerat că aceste cuvinte erau adresat direct lui, pentru că era un tânăr bogat. A vândut majoritatea averilor și a lăsat o parte pentru a îngriji de sora, pe care a trimis-o într-o comunitate de fecioare. În secolul al III-lea existau case unde fecioarele primeau o educație deosebită, trăind în rugăciune și viață curată. Apoi, el a mers lângă satul Come și a stat într-un loc retras unde a avut ca povățuitor un om bătrân evlavios și rugător. În zonă erau mai mulți oameni care dorind viață duhovnicească se retrăgeau în rugăciune și post. Toți acești rugători erau prețuiți de comunitatea care îi ajuta din când în când. A stat 15 ani în apropierea satului și într-un loc care era mai înainte un cimitir. Văzând că prea multă lume este aproape de chilie, a plecat din peștera în care s-a adăpostit de la început și s-a dus puțin mai departe, dormind într-un mormânt dintr-un cimitir păgân. A avut foarte multe ispite din partea demonilor care erau tulburați de rugăciunea și de smerenia lui. S-a luptat mult cu felurite ispite, dar nu s-a descurajat pentru că a simțit ajutorul lui Dumnezeu care îl ocrotește. Pentru a se depărta și mai mult de lume, după 15 ani a hotărât să meargă în munte, unde și-a construit o chilie într-o cetate părăsită. Acolo a mai stat încă 20 de ani în rugăciune și postire. De două ori pe an cineva îi aducea ca hrană pâine uscată”.

În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că „Sfântul Antonie cel Mare a primit în schimbul ostenelilor sale multe daruri duhovnicești”: „Cel dintâi dar pe care l-a primit a fost darul înțelepciunii dumnezeiești. O gândire dreaptă, curată, nepătimașă și o maturitate deosebită. A ajuns la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel, că noi avem ‘gândul lui Hristos’. Aceasta este înțelepciunea dumnezeiască spre deosebire de înțelepciunea omenească adunată din cărți. Avea gândirea lui Hristos, a gândi așa cum gândește Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu, iar nu separat de Dumnezeu. Multa rugăciune înseamnă unirea minții omului cu Dumnezeu. Când mintea omului se unește cu Dumnezeu, ea se luminează prin harul lui Dumnezeu și se transmite ei înțelepciunea lui Dumnezeu. Al doilea dar pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare a fost darul vederii mai înainte. S-a făcut văzător cu Duhul, încât știa ce fac oamenii aflați la zeci de kilometri. Și darul vederii viitorului, a ceea ce se va întâmpla în viitor în viața societății și în viața oamenilor. Atât de mare era darul profetic al vederii duhovnicești a viitorului încât a profețit despre călugării din zilele din urmă că vor avea case cu multă frumusețe și confort și nu se vor deosebi de oamenii din lume decât prin haine. Însă, Sfântul Antonie spune că vor rămâne câțiva, totuși, care vor păstra ‘duhul stării noastre călugărești’. Cununa acestora va fi cu atât mai strălucitoare cu cât au luptat cu ispitele veacurilor din urmă cele mai grele. Un al treilea dar primit de la Dumnezeu este darul vindecării bolnavilor. A vindecat o mulți de bolnavi cu boli trupești și sufletești. A vindecat o mulțime de oameni demonizați cu smerenia lui multă și cu rugăciunea lui puternică”.

„S-a făcut atât de cunoscut în tot Egiptul încât s-a făcut un dascăl al întregului Egipt. Vestea vieții lui duhovnicești s-a dus până la Roma și Constantinopol. Membrii ai familiilor imperiale au venit să îl vadă. El însă era retras în munte și doar din când în când cobora la poalele muntelui unde se formase o obște monahală de aproape 10 000 de călugări, la Mănăstirea Faiuma, care a fost un loc de mare nevoință și de rugăciune deosebită. Sfântul Antonie cel Mare a apărat și dreapta credință. Când cobora din munte apăra credința în fața păgânilor și în fața ereticilor. De asemenea, a coborât din munte de câteva ori, mergând în Alexandria în timpul persecuțiilor împăratului Maximian. Dumnezeu însă l-a cruțat și nu a murit martir, știind că are nevoie de el mai târziu. Împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creștinilor în anul 313 și chiar Sfântul Constantin și fiii lui l-au prețuit mult pe Sfântul Antonie. Sfântul Constantin cel Mare l-a invitat pe Sfântul Antonie cel Mare la Constantinopol, dar el nu s-a dus, însă a trimis răspuns către toți cei din familia imperială zicând: ‘Să arătați iubire față de oameni, să faceți dreptate și să ajutați pe cei săraci’. A fost, deci, un înțelept învățător al întregii lumi creștine și rămânem uimiți de puterea lui duhovnicească. Deși, stătea în munte, având cu sine doar doi monahi, Macarie și Plutin, când cobora din munte cerceta de câteva ori pe an, chiliile și mănăstirile unde se aflau mulțimile de ucenici ai săi, dându-le sfaturi duhovnicești și înțelepte și îi încuraja să se roage, să postească și să lucreze cu mâinile, împletind rogojini. El însuși îmbina ziua rugăciunea cu munca, împletind rogojini din frunză de palmier care erau vândute de către călugări în orașe pentru a cumpăra pâine”, a spus Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

„Sfântul Antonie cel Mare este o pildă de rugăciune pentru toți creștinii, indiferent că sunt monahi sau că sunt mireni”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, subliniind, apoi, faptul că: „Sfântul Antonie acorda o atenție deosebită și semenului, nu numai lui Dumnezeu, pentru că el vedea în fiecare om chipul lui Dumnezeu. De aceea, din cuvintele lui pe care le-au consemnat ucenicii, ni s-a transmis o parte din învățătura lui, printre care avem și această învățătură deosebită și anume: de aproapele nostru depinde moartea sau viața. Astfel, dacă am câștigat pe aproapele nostru, l-am adus la credință și îl ținem în stare de comuniune frățească, atunci L-am câștigat pe Hristos. Dacă, însă, am smintit pe semenul nostru, atunci pierdem mântuirea. Cu alte cuvinte, Sfântul Antonie cel Mare spune că drumul nostru spre Dumnezeu nu poate ocoli pe omul de lângă noi, pe semenul nostru. Sfântul Antonie iubea foarte mult și natura. El nu a văzut creația ca pe un domeniu de exploatare, ci ca pe un dar al lui Dumnezeu”.

La final, Patriarhul României l-a arătat pe Sfântul Antonie ca fiind ‘Dascălul pocăinței’: „Ne întrebăm de ce această biserică de mir are și hramul Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, părintele părinților monahi. O întâmplare este prima explicație. În apropiere era un penitenciar care avea un paraclis. La un moment dat când a ars închisoarea au fost salvate două icoane. Una dintre ele este aici, icoana Sfântului Antonie cel Mare. Nu este chiar întâmplătoare întâmplarea pentru că în limba română întâmplarea nu se numește hazard, ci vine de la ‘templu, tâmplă, lăcașul sfânt’. Astfel, întâmplarea este un eveniment care nu a fost decis de oameni, ci peste și alături de voința lor are loc un eveniment pe care oamenii nu-l înțeleg pe moment, ci pot să îl înțeleagă duhovnicește mai târziu. Întâmplarea este un eveniment pe care Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, îl permite că să îi dea mai târziu o semnificație pentru viața noastră. Personal credem că această icoană a Sfântului Antonie cel Mare se afla într-un penitenciar pentru că Sfântul Antonie era un Dascăl al pocăinței și al rugăciunii. În același timp el era un doctor care vindeca boli trupești și sufletești și elibera pe oameni din legăturile suferinței venite de la boli sau de la patimi […] Sfântul Antonie cel Mare nu este numai Dascăl al pocăinței, ci și rugător pentru cei care se pocăiesc. Spre sfârșitul vieții, Sfântul Antonie a fost întrebat de unul dintre ucenici ce ar mai face în mod deosebit dacă ar trăi mai mult. El a răspuns: ‘Aș învăța să mă pocăiesc mai mult’. Icoana de la paraclisul care a ars a venit la această biserică pentru că nu numai în biserică este nevoie de pocăință și rugăciune, ci și în parohie. Sfântul Antonie cel Mare fiind Dascăl al pocăinței pentru păcate, Dascăl al rugăciunii și doctor al sufletelor și al trupurilor prin harul lui Dumnezeu este de un folos deosebit și credincioșilor și monahilor. Omul rugăciunii este prietenul tuturor și ajutătorul tuturor”.

Comentarii Facebook


Știri recente