Povestea unui ieromonah transilvănean

Viața în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost deloc ușoară. Iar când vine vorba despre Transilvania, cuvintele sunt sărace în a povesti drama celor care s-au refugiat în Regat de teama ungurilor. Ajuns în Moldova, părintele Mihail Goia, stareț al Mănăstirii Toplița până în 1995, s-a închinoviat la Pângărați. A fost scos afară din mănăstire cu Decretul 410 din 1959. Părintele Mihail vorbește mai jos despre zbuciumul vieții sale închinate lui Dumnezeu.

Părinte arhimandrit Mihail, povestiți cum ați plecat la mănăstire.

Aveam 13 ani. Mama mea era asistentă medicală și lucra la una din clinicile din Cluj. Dar au venit ungurii și mama a trebuit să se transfere la Sibiu. Atunci, care ce-o putut o luat. Eu stăteam la Toplița, la bunici, într-un cătun. Mai aveam un frate, care a murit de mic. În â40 am plecat cu mama la Sibiu. Dar nu aveam unde sta. Preasfințitul Teodor Scorobeț, arhiereu vicar al mitropolitului Nicolae Bălan, s-a interesat și m-a îndrumat să merg la Mănăstirea Neamț, unde este școală monahală. În decembrie 1940 am sosit acolo. Stareț acolo era părintele Melchisedec Dumitriu, după care i-a urmat Victorin Ursache, care a stat vreo 10 ani conducător al obștii nemțene și a ajuns episcop în America.

Români sărmani…

Stăteam la seminar cu ceilalți frați de mănăstire. În total eram 140. Luam și eu parte la cursuri, deși eram de 13 ani. Eu eram cel mai mic și tot așa ca mine mai era un basarabean pe nume Timoftei, care a ajuns argintar în București la Schitul Maicilor, la Atelierele Patriarhiei. Noi eram cei mai mici și încă ne țineam de mână când mergeam de la seminar la mănăstire, fiindcă era un kilometru între cele două. Mergeam la trapeză să mâncăm la mănăstire pe orice vreme, prin zăpadă, prin noroi. Eu, copil năcăjit, refugiat din Transilvania, prietenul meu năcăjit și el, refugiat din Basarabia. Români sărmani… Ne ajutam și ne spuneam păsurile. Am stat la seminar până când celor din mănăstire li s-a părut că mai au nevoie de un ucenic la stăreție. Și m-au luat pe mine. Șapte frați uceniceam la stăreție. Primeam musafiri, făceam curățenie. Când venea patriarhul Nicodim, căci el era pe vremea aceea și mai toată vara stătea la Neamțu, ajutam la palat sau la stăreție, sau la casa preasfințitului Visarion Puiu de la Vovidenie.

Anii au trecut și am ajuns la 18 ani. Terminasem și școala de cântăreți, primisem certificat de absolvire. Dar când a fost să mă prezint la patriarhul Justinian Marina pentru a mă înscrie la Facultatea de Teologie, el uitându-se la hârtia pusă-i înainte a zis: ‘Aceasta este egal cu 0. Trebuie să faci seminarul’. Și am făcut seminarul din nou, cinci ani la Cluj. Eram deja ieromonah trimis la Alba Iulia când am început școala seminarială.

Dar am uitat să vă spun despre începuturile mele în ale monahismului…

Numele meu de botez era Miron. Ca monah mi-au ales alt nume, Mihail. Eu am fost botezat de nepoata patriarhului Miron Cristea, Măriuca, căsătorită cu Antal Ilie, cel împușcat de comuniști. El era șeful țărăniștilor din Toplița și pentru că comuniștii nu îi vedeau bine pe țărăniști, l-au omorât… M-am făcut călugăr la Mănăstirea Pângărați în 1948, având naș de călugărie pe preasfințitul Eftimie Luca și pe părintele Irineu Chiorbeja, care a fost doctorul patriarhilor Justinian și Iustin, retras apoi la Mănăstirea Neamț.

Hirotonia în ierodiacon

Aveam 19 ani. În același timp s-a aprobat să fiu hirotonit diacon. S-a făcut comisie și am dat examen la Tipic și la Cântare bisericească. În comisie era și fostul patriarh, Teoctist, pe atunci exarh al mănăstirilor din Moldova. În ziua de Rusalii am fost hirotonit diacon de preasfințitul Valeriu Moglan, vicar la Mitropolia Moldovei. Catedrala era plină de oameni. Episcopul mă cunoștea de când eram la Mănăstirea Neamț și, pentru că eram printre cei mai mici, îmi spunea ‘cârlanul’. Când m-a văzut la catedrală mi-a zis: ‘Cum ai ajuns, măi cârlane, tu aicea, ca tocmai eu să te hirotonesc?’ Eu eram în fața icoanelor împărătești cu lighenașul în mâini, galben la față ca peretele. ‘Mergeți, măi, și luați-l de acolo că ne face de minune și se produce aicea un necaz mare’, le-a spus episcopul diaconilor slujitori, care m-au luat și m-au dus la proscomidiar. M-au spălat cu apă rece și mi-am mai revenit. Am mai stat puțin și a venit momentul hirotoniei. M-au luat diaconii și au început să cânte: ‘Sfinților Mucenici…’. Așa am ajuns ierodiacon la Pângărați. Și n-o trecut multe zile și s-o făcut reîntregirea Bisericii, când or trecut greco-catolicii la Biserica Ortodoxă.

Pribegia la Alba Iulia

Cum era Toplița în tinerețile sfinției voastre?

Dacă ne întoarcem mai mult în trecut, îmi aduc aminte cum călugării au fost scoși din Mănăstirea Toplița cu Decretul 410 din 1959. Au rămas numai preasfințitul Emilian Antal, nepotul patriarhului Miron Cristea, și un singur frate, pe nume Gavriil. După ce s-au domolit tulburările, am venit la Parohia Lunca Bradului, iar de acolo mitropolitul Nicolae Mladin m-a trimis înapoi aici la Toplița.

Eu am fost trimis la Catedrala din Alba Iulia doar așa, provizoriu, cu decretul. Dar așa, provizoriu, am stat 10 ani… (râde). Odată cu venirea lui Ceaușescu la putere, acesta a început să viziteze toate mănăstirile. Prima mănăstire vizitată a fost Putna. Au urmat altele. A ajuns și la Alba Iulia. Acolo erau mulți călugări dați afară cu decretul și adunați acolo la catedrală, care așteptau ca vremurile să se mai îmbuneze. Unii dintre cei dați afară s-au dus în lume, s-au angajat la fabrici. Dar majoritatea au rămas monahi, pentru că atunci când ne călugărim depunem un jurământ acolo, de bunăvoie, jurământ care durează până la moarte.

Cei care s-au opus puternic în Transilvania decretului de închidere a mănăstirilor au fost Nicolae Colan și Nicolae Popovici. Ultimul a fost dat afară din episcopat și a stat 20 de ani la Cheia, apoi a venit la casa părintească. El era originar din Biertan.

Am ajuns la parohie, unde am stat un an și jumătate. Ca preot la Lunca Bradului m-am confruntat cu o situație mai neobișnuită; aproape jumătate din credincioșii parohiei nu erau cununați la biserică. Episcopul Ioan Moga, când a venit la Stânceni să sfințească biserica pe care a adus-o apoi patriarhul Miron la noi, la mănăstire, nu a vrut să doarmă la nici o familie din sat, pentru că erau necununați și s-a culcat în pridvorul bisericii de lemn, păzit fiind de doi diaconi. De la această întâmplare, oamenii, văzând că nu sunt în rânduială, și-au mai venit în fire.

Și episcopul m-a rugat: ‘Du-te, măi, la Toplița, că preasfințitul Emilian Antal este bolnav și nu are acolo decât doi călugări neputincioși’. Și m-am dus de ascultare la Toplița.

Pe drumul de întoarcere spre casă

Cum ați ajuns din nou în Transilvania din Moldova?

Când s-o făcut reîntregirea a trebuit să trimită în Ardeal slujitori, pentru că bisericile de parohie rămăseseră pustii, nemaiavând cine sluji acolo. Au trimis de la Pângărați doi slujitori, pe mine și pe părintele Varahiil Jitaru, care era arhimandrit, iar în locul nostru l-a adus de la Râșca pe părintele Macarie Vrabete. Ne-au trimis la Nicula, cu două săptămâni înainte de Crăciun. Ne-am dat jos la Nicula din tren îmbrăcați în rasă, cu culion pe cap, cu părul lung, cum e portul călugăresc în Moldova. Când am ajuns în gară, imediat o venit Securitatea și ne-o arestat. Am ajuns la Securitatea din Gherla, unde am stat închiși într-o celulă. Am fost anchetați, cine suntem, de unde venim, ce vrem să facem. Am prezentat actele. Au dat telefon la Cluj, de unde li s-a răspuns că într-adevăr trebuie să vină doi călugări din Moldova, de la Pângărați.

Era greu la Nicula. Mănăstirea era devastată. Nu tu animale, nu tu bucate, arhiva fusese arsă, cărțile de cult distruse toate. Icoana Maicii Domnului fusese dusă de catolici într-un deal numit Podoaș și ascunsă în peretele de lut al unei case țărănești. Icoana a fost învelită într-un cearșaf și a stat în peretele casei fără să știe aproape nimeni timp de 14 ani. Am stat la Nicula șapte ani. Au trecut anii, am făcut și Facultatea de Teologie, începând cu anii 1968, cu teza la disciplina morală, la părintele Zăgrean. Examenul de admitere la Teologie atunci se dădea serios, timp de două săptămâni. Și asta, deși aveam seminarul teologic. Mai trebuia să ai și originea socială sănătoasă.

În 1971, PS Emilian Antal a murit. Am fost ales stareț. Cam așa au stat lucrurile. La Toplița suntem și acum cu ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu (Interviu publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 7 august 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente